ANNA RAIN
Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/
urcau muntele de gheaţă/
m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele
îţi va fi frânghia cu care vei escalada în timp;
de vrei,apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/
să ne fim ploaie şi soare/
pe veşnicie...
Sunt aşa de imobilă încât statuile veneţiene mă pot invidia pe drept cuvânt
marmura nu poate înlocui pielea asta delicată cum nici pietrele nu pot adăposti suflete decât după moarte
aşa, înveşmântată în trup, ştiu că pot ţine în palme convoaie de întrebări pe care, probabil, n-ai cum să le atingi niciodată
eşti desculţ şi singur
cine-ţi poate garanta drumul până la bogăţiile de sens dacă tu ai hotărât să laşi merele în pârg?
eu nu sunt frumoasă m-am născut din semne desenate pe dune de nisip unde fata morgana se joacă în privirile tale asta până când un licăr va apărea pe o latură de infinit
atunci voi şti că am trecut dincolo, unde îmbrăţişările au rost şi cuvintele gust de sărut.
Femeile frumoase au suflete mobile ele se străduiesc să respire din fiecare clipă ce le umple floarea
deseori rămân fără aer şi asta pentru că se găsesc atâţia consumatori în jurul ei (îmi spusese mie cineva câţi adami se înghesuiau s-o respire pentru că se îmbolnăviseră de astm; le recomandase doctorul să vieţuiască din aere curate)
Femeile frumoase poartă la gât coliere cu înscrisuri de viaţă sunt destui care vor să-şi confecţioneze obiecte de podoabă din acelaşi material şi de aceea încearcă să fure cu privirea
ei nu ştiu că aurul se încearcă în foc
Femeile frumoase au posturi ocupate de atâţia adami încât firma lor poate funcţiona fără teama de a da faliment (şi asta pentru că le ajută aerul de doamne pe care-l portă cu mândrie în orice împrejurare)
De-aş putea să mă-nchid într-o coajă de nucă amară când verile râd mi-aş dori să te doară seva din plesnetul meu de pământ când în vânt trupul se loveşte de bulgări ...şi plâng. Bice-aş opri să nu cad de pe ram poate s-ajung chiar la tine în geam să-ţi colind fir de gând rătăcit rostuit în ferestre închise vieţuind printre-amintiri cu gust de caise. Nici livada nici trilul de pasăre-albastră nu va şti unde sunt în ce sihastră vale mă scurg când tăcerile rup vechi amurg sângerând a uitare de ziuă oprită din surâs şi în plâns primenită.
sursa foto fotocommunity Să fiu femeia ta mi-ar trebui doar o secundă s-atârn de ea o undă ca-ntr-un vaier lung îmbrăţişând ape cu stâncă
tu să mă-nlănţui, zale să-mi prindă glezna obosită de mers să-mi pierd libertatea în potopul de lacrimi cu iz de sens în care-mi îmbraci trupul gol dezbrăcat de păcatul Evei dintru începuturi cu gust de nămol
şi Doamne câţi fluturi îmi vor umple coapsele cu zbor!
Mi-ar trebui un nor să fiu femeia ta sunând a ploaie în clopote să-mi pun surâs din chipul îngerilor smuls în plină noapte şi şoapte să-mi aşezi pe sâni, pe gât, pe umeri fără să numeri zilele la rând...
-Te-aş invita la un vin, să mai uităm de noi! -Oh, ce mi-e dor! Aşteaptă-mă puţin! -O s-aştept stând la pândă-n noapte. -Pot să te sărut înainte?...Vreau să mă ţii în braţe...un pic...un pic! -Eu, pasagerul clandestin al nopţilor, mă supun. -Parcă ai o respiraţie rece, eşti venit de departe şi nu ştiu cum să te percep. -Spulberă-mi potecile trecute şi nu-mi mai arăta drumul spre înapoi! -Am hamacul rupt şi cabana e pustie; un vânt obraznic îmi biciue faţa, m-aş înveli cu tine, dar nu ştiu de unde să încep! -Am să-ţi pun în desagă bucăţi din suflet ce nu mai au loc în mine. Apucă spre miazănoapte, femeie! Eu am să duc ani grei de sentinţă albind în cuşca pieptului tău. -Unde să te duc, Ioniţă? Unde aş putea să te duc când şi sufletul meu se vrea pasăre? Dacă merg spre miazănoapte nu voi risca să mă întunec şi mai mult? Mi-e sete, am buzele arse de aşteptare şi un suspin se mai odihneşte în pieptul meu. -Lasă vânturile uscate! Port noaptea asta pe umeri. De am să rătăcesc drumurile, nu-mi pasă! -Cu mine nu vei rătăci, poate în necunoştinţă de cauză, vei bănui că nu-ţi pot face niciodată vreun rău şi te vei lăsa purtat. Am uitat!! Ţi-a fost dor? -Eu nu ma tem, Ileano! Nu mă tem! O să colind purtat de furtunile tale. Ai să le spui tuturor că ai cunoscut omul ce a ucis liniştea nopţii. -Nu mi-ai răspuns. -Da. -Atunci aruncă-mi în palme fărâme de suflet, le-oi purta spre locul ăla unde nisipul construieşte valuri şi uşile scârţâie a cântec uitat de vreme...poate vom aprinde focul, simt că mi-e frig! -Vino în braţele mele! Nu mai e vreme, simt cum somnul mă ucide încet şi otrava se răspandeşte prin vene. Vino! -Mi-a fost aşa de dor, chiar şi de otrava aceea care deseori îţi cuprinde privirea. Te simt aici şi nicio noapte n-are cum să-mi mai spulbere visul, ştiu că mă vei ocroti chiar şi dincolo.Sunt atât de aproape de tine, doar câte un strigăt de albatros ne mai surpă visul, sărută-mă! -Te sărut, femeie. Te sărut aşa cum doar eu ştiu. Să laşi pe prispa cabanei un pahar cu vin roşu. Când îmi va fi sete, mă voi intoarce. Când norii îţi vor ucide stelele nopţii, să-ţi aminteşti cât de aproape eşti de mine...cât de aproape. -Mă cuibăresc domol şi trupul meu se face ghem, am senzaţia aceea ciudată că pântecul mă arde şi tălpile-mi sunt reci. Dacă ai şti de când păstrez vinul! O înghiţitură, două, trei şi vom face noaptea fuior de fluturi. -Mă duc în ceţuri, Ileano! Hai să îngânăm noaptea împreună! -Taci şi strânge-mă în braţe, parcă se prelinge şi spre mine scurgerea asta a ta. -Mă duc în volburi,te sărut, Ileano! Dacă vrei, vino cu mine... -Sunt aici Ioniţă, sunt aici...e târziu şi mă cere noaptea lângă tine în furtună de somn adânc...uite, e linişte...
