gol de mine

gol de secunda în care am încăput când cuvântul nu ne mai era casă gol în fierbintele adevărului unde nimeni nu mai aruncă resturi ne mulțumim cu "anulăm" și mergem mai departe ca și când nimic nu s-a întâmplat ca și când eu aș fi doar o frunză sub talpa altui mâine atârnat de așa e să se întâmple gol de sensul unui "te iubesc" rătăcit prin colțuri de cub înghețat și tăios ca o absență gol de iubire aruncată în voia sorții când gura fluviului uită să ne mai spună câte o poveste gol de mine adânc stingherit doar de "am încă nevoie de tine"

Final cu semne de înalt

Mă-ndrept spre tine mirosind a moarte Să-mi caut loc în ultimul cuvânt, Rostit ușor în pagina de carte - Rămasă-n iarnă fără vreun veștmânt. Te caut poate-n fila ruginită De toamnele iubirii dintre noi, Îmi spui că viața noastră-i risipită Că ducem iar pe umeri snop de ploi. Mai respirăm atât cât se mai poate, Cât timp azurul doarme-n ochiul drept Rămânem semne-n stol abandonate Cu zbor de viață desenat în piept. Și ne-ntrebăm sub care cruce arsă Ne este drumul mai ușor spre-acasă.

înainte de

a mă numi cuvânt am fost o formă - neîntregită nesupusă neirosită însufleţire scuturată peste portrete de sunete prinse în respiraţii dincolo de foile goale umbre - semnele umede ale abandonării sub răcoarea unui noiembrie cu miros de târziu oameni care vin şi pleacă pe rând cum emoţiile dintr-un blues lăsat la marginea unei nopţi fără tine

și parcă tot aș vrea

să știu unde se termină cocorii și unde începe iarna în care să-mi arunc hainele - să mi se albească tristețile pe care le număr în fiecare zi prin zidirea mea în rece voi opri zborul și ochiul și gândul ca palmele care te-au citit cândva nu trebuie să caute nici aerul nici apa nici sunetul rămas în cochilia unui melc care și-a rătăcit drumul

cumpănă

trec orele prin mine săgeți fără țintă când nu te am hrisov să-mi amintesc de noi triștii poemelor plantate pe veranda unui noiembrie tăcut și palid cum frunzele ce adăpostesc melcii - singuratici trecători prin grădina mea de întâmplări și tu o întâmplare și eu un fum răzvrătit dintr-un foc ce nu doarme chiar dacă rugul se conturează în buza unui anotimp ce a uitat să mai vorbească pe strada mea e liniște numai secundele viermuiesc într-un ornic ce-și scoate brațele prin cadrane să cuprindă ce mai avem de trăit

pretutindeni

ochi ferestre închise cu iriși decolorați de atâtea treceri drumul tău - doar o linie peste care fluviul meu nu mai lasă urme fără pod fără mal fără vad fără pești în care să ne aruncăm dorințele ca niște condamnați la moarte - fără cețuri stranii unde să ne odihnim fricile când nu mai avem altceva de făcut decât să așteptăm doar într-un singur loc îmi aparții - în negrul ochiului de unde nimeni nu mi te poate lua punct într-o dragoste ce-și urcă tot cântecul prin sălcii tremurător

ea îmi spune

că e eu nu mai văd el îmi spune că dimineața se ascunde în ochii mei încă privesc încă pot să iubesc zilele când fluturii se ghemuiesc în mâini ce se deschid pe rând - să prindă-n ele cuvinte pe care ieri ai uitat să mi le spui de teamă de îndoială de nod jucător între sfori pe care nu le-ai tăiat încă femeia-zăpadă își strânge lumina în piele și acoperă cu ea toate nopțile în care ai răsădit gânduri decojite să nu mai răsară ochi și mâini și săruturi nevinovate tu numai tu împărțit între normalitate și nefiresc poți "desface" domol cronica unei iubiri încă nescrise

nu sunt linie

și nici punct nu sunt poate un experiment în care candela nu se stinge niciodată vor trece nopțile pe rând șuierând trenuri prin haltele minții tale până când fântâna unui gând se va umple de apa iubirii și atunci vei ști cu adevărat de ce stelele se scutură mereu pe picioare când intră în casa cerului de ce pietrele tac și cuvintele își spală fața în ochii femeii îndrăgostite de ce viața mea se ascunde într-o altă inimă păstrând amprentele suflului tău rătăcit prin atâtea mansarde

nu mai suntem acasă

pereţii goi fără cascadele zilei fluturii mei albi, fluturii mei negri - nasturi pe spatele rochiei abia dezbrăcate peste oboseala femeii să torni cuvinte nerostite până azi - flori răscumpărate înainte de condamnare finalul nu s-a scris încă femeia-zăpadă ca o noapte prelungă de dragoste îţi va povesti despre nebunii pierduţi printre umbre de sepia uitate în buzunarele unei livezi singure câtă linişte şi ce spaimă tahicardică stare înainte de tot