matelot prin timpul meu...

ultimul tren
 vagoane pline
iluzii mii
adorm pe şine
mor păpădii
în iarna noastră
o ploaie-ţi sunt
azi la fereastră

ninsori de miei
cu sânge rece
şi ochi prea trişti
pentru-a petrece
un timp murdar
mânjit cu goluri
secunda-i fum
de rostogoluri

şi fluviul om
care despoaie
mereu pândind
un trup de ploaie
un demon viu
în calea sorţii
un matelot
pe apa morţii

?

Eu nu exist
Cum nu există umbra mea stăpână
Pentr-un artist
Ce ţine azi condeiul strâns în mână.

Mi-am înecat
Un pescăruş în ochi de înălţime
Ce-a despicat
A cerului albastră adâncime.

Şi-am stins încet
Lumina ce-mi brăzda adânc mirarea
În soare-ascet
Lăsându-mi glasul stins şi întrebarea

Am existat?

&

te ascult respirând
sub pleoapa aplecată
peste pământ
suntem două ape
cu vadurile îndrăgostite
de ploaie
potolim setea poeziei
şi ne scurgem
dincolo de hotar
mereu împreună...

Şi-acum...

Sunt cerşetor la porţile tăcerii,
Iubitule, cuvântu-ţi este semn
Rămas adânc în cutele durerii
Ca litera cioplită-n trup de lemn.

Sunt o umilă, stinsă plecăciune
Cravaşa vieţii groaznic m-a lovit,
Mă-nclină vântu-n aspră uscăciune
Încât rămân doar gândul istovit.

Alerg spre lumea plină de cuvinte
Şi-aş vrea să te ascult ca până ieri
Mor pescăruşii mei, fluviu-i fierbinte,
Mor mugurii în caste primăveri.

Numai iubirea mea rămâne trează,
Chiar de n-o vezi sub orizont tăcut
Fiinţa mea de dragoste vibrează,
Te simt şi-acum – prin tine am trecut.

ar vrea...

poate opriţi voi în cornul bucuriei
vocile singurătăţii mele
aruncaţi peste ele
sunetele fugite din cuvinte

despuiate de sensuri
mi-au lăsat poezia în sare -
chip necioplit lunecând
 sub ploaia unei lacrimi

ochiul meu prins între stele
vede noaptea
ca pe o iubită gata mereu
să îmbrăţişeze

apoi puneţi-le să cânte
în pridvorul unei ierni ce-ar vrea
să mai rămână un pic...

mai bine aşa...

smulg fântânii adâncimea
să nu mai văd urâciunea pământului
acolo un corb se joacă
pe inima mea
îşi strigă fraţii să ciugulească
şi ei cu poftă
nu-i alung în iarnă
ştiu cum e să îţi fie frig
chiar dacă eşti bun cu singurul om
pe care l-ai iubit
necredinţa se lungeste prin noroaie
doar apa mă va dezlega
de aceea smulg fântânii adâncimea

Legământ

Gând uscat
Sufocat
De venin
Încă plin
Mi s-a dus
Până sus
Temnicer
Chiar în cer

De m-ai vrea
Iar a ta
Colt de stea
Peruzea
Eu aş fi
Zori de zi
Neatins
Pe cuprins

Pescăruş
Pe arcuş
Când viori
Tot îmi dori
Ca un vânt
Prin cuvânt
Legământ
Pe pământ

Tristă poveste cu un inorog...

tie...

Oglindeşte-te în mine -
Apa dorului întinsă,
Când mă scutur pe coline
Floare-n picur, albă, stinsă.

Inorog la sânu-mi dulce
Lapte crud zvârlind în cercuri
În lumină se-ntretaie
Fine urme de-arabescuri.

Mers lichid sporind durerea
Pe o cale înstelată,
Ai sculptat în gri căderea -
Strop cu strop, pată cu pată.

N-ai ştiut că-n ochii ploii
Cerul ţi s-a dat cuminte,
Ai lăsat în lut strigoii
Rătăcindu-ţi în cuvinte

Oarbe, slute, mincinoase
Şi cu feţe decăzute,
Dezvelite şi scabroase
Ce lovesc pe nevăzute.

Astăzi îngeri de lumină
I-ai ucis cu gesturi dure
Când m-ai părăsit în tină,
Sub o geană de pădure.

Iar eu cad în rânduri, rânduri
Peste pietre ascuţite
Rămân floarea ta de gânduri
Aruncate-n alb, iubite...

Dincolo de floarea luminii - un cocor...

Mi-aşază noaptea ceţuri pe retină
Însingurându-mă în alb decor,
Eu port în palme urme de rugină
Şi în auz doar ţipăt de cocor.

Plecase trist, rănit de toamna lungă,
Spre orizontul putred şi bolnav,
Voia luminii malul să-i atingă
Şi floarea ei s-o scuture suav.

El nu ştia că-n mine primăvara
Murise-ncet, cu straiul prins în lut
În sufletul răpus lăsând sahara
Cu valuri arse-n roşul absolut.

L-aş fi oprit să-mi ţină o secundă
În zbor răsuflul meu împovărat
De albul risipit ce-mi tot inundă
Şi astăzi ochiul gol şi-nsingurat.