&

te ascult respirând
sub pleoapa aplecată
peste pământ
suntem două ape
cu vadurile îndrăgostite
de ploaie
potolim setea poeziei
şi ne scurgem
dincolo de hotar
mereu împreună...

Şi-acum...

Sunt cerşetor la porţile tăcerii,
Iubitule, cuvântu-ţi este semn
Rămas adânc în cutele durerii
Ca litera cioplită-n trup de lemn.

Sunt o umilă, stinsă plecăciune
Cravaşa vieţii groaznic m-a lovit,
Mă-nclină vântu-n aspră uscăciune
Încât rămân doar gândul istovit.

Alerg spre lumea plină de cuvinte
Şi-aş vrea să te ascult ca până ieri
Mor pescăruşii mei, fluviu-i fierbinte,
Mor mugurii în caste primăveri.

Numai iubirea mea rămâne trează,
Chiar de n-o vezi sub orizont tăcut
Fiinţa mea de dragoste vibrează,
Te simt şi-acum – prin tine am trecut.

ar vrea...

poate opriţi voi în cornul bucuriei
vocile singurătăţii mele
aruncaţi peste ele
sunetele fugite din cuvinte

despuiate de sensuri
mi-au lăsat poezia în sare -
chip necioplit lunecând
 sub ploaia unei lacrimi

ochiul meu prins între stele
vede noaptea
ca pe o iubită gata mereu
să îmbrăţişeze

apoi puneţi-le să cânte
în pridvorul unei ierni ce-ar vrea
să mai rămână un pic...

mai bine aşa...

smulg fântânii adâncimea
să nu mai văd urâciunea pământului
acolo un corb se joacă
pe inima mea
îşi strigă fraţii să ciugulească
şi ei cu poftă
nu-i alung în iarnă
ştiu cum e să îţi fie frig
chiar dacă eşti bun cu singurul om
pe care l-ai iubit
necredinţa se lungeste prin noroaie
doar apa mă va dezlega
de aceea smulg fântânii adâncimea

Legământ

Gând uscat
Sufocat
De venin
Încă plin
Mi s-a dus
Până sus
Temnicer
Chiar în cer

De m-ai vrea
Iar a ta
Colt de stea
Peruzea
Eu aş fi
Zori de zi
Neatins
Pe cuprins

Pescăruş
Pe arcuş
Când viori
Tot îmi dori
Ca un vânt
Prin cuvânt
Legământ
Pe pământ

Tristă poveste cu un inorog...

tie...

Oglindeşte-te în mine -
Apa dorului întinsă,
Când mă scutur pe coline
Floare-n picur, albă, stinsă.

Inorog la sânu-mi dulce
Lapte crud zvârlind în cercuri
În lumină se-ntretaie
Fine urme de-arabescuri.

Mers lichid sporind durerea
Pe o cale înstelată,
Ai sculptat în gri căderea -
Strop cu strop, pată cu pată.

N-ai ştiut că-n ochii ploii
Cerul ţi s-a dat cuminte,
Ai lăsat în lut strigoii
Rătăcindu-ţi în cuvinte

Oarbe, slute, mincinoase
Şi cu feţe decăzute,
Dezvelite şi scabroase
Ce lovesc pe nevăzute.

Astăzi îngeri de lumină
I-ai ucis cu gesturi dure
Când m-ai părăsit în tină,
Sub o geană de pădure.

Iar eu cad în rânduri, rânduri
Peste pietre ascuţite
Rămân floarea ta de gânduri
Aruncate-n alb, iubite...

Dincolo de floarea luminii - un cocor...

Mi-aşază noaptea ceţuri pe retină
Însingurându-mă în alb decor,
Eu port în palme urme de rugină
Şi în auz doar ţipăt de cocor.

Plecase trist, rănit de toamna lungă,
Spre orizontul putred şi bolnav,
Voia luminii malul să-i atingă
Şi floarea ei s-o scuture suav.

El nu ştia că-n mine primăvara
Murise-ncet, cu straiul prins în lut
În sufletul răpus lăsând sahara
Cu valuri arse-n roşul absolut.

L-aş fi oprit să-mi ţină o secundă
În zbor răsuflul meu împovărat
De albul risipit ce-mi tot inundă
Şi astăzi ochiul gol şi-nsingurat.

Din prea târziu...

Să-ţi fur din noapte poate fi osânda -
Un timp nepetrecut sub jar de stele,
Când îţi scriai în versul alb izbânda
Rostită-apoi în gândurile mele.

Să-ţi iau din glas vocala ne-ncepută
Ar fi-nsemnat să mut în gol pământul,
Să pot opri secunda absolută
Şi-n meteori să îmi răsfir argintul.

Sunt prea măruntă să alerg prin aer -
O umbră-n valul vremii ce ne doare,
Cu limbi de ceasuri veşnic mă încaier
Când pas fragil de ploaie-n ceruri moare.

Un ţipăt de-aş putea din mine-aduce
Să-ţi faci din el un cântec azi, iubite...
E prea tîrziu... şi-n lemnul de pe cruce
Stau doar cuvinte simple şi-mpietrite.

În aşteptare...

Fugit-au  caii din livada ninsă -
I-au alungat în pustă vrăjitorii,
Lumina-n ramuri e acuma stinsă
Şi-i frig nebun în gura închisorii.

S-au rătăcit prin vălul de secunde
Mai albi ca pânza ceţurilor moarte,
Iar tropotul lăsat în noi ascunde
Azi frământări strivite-n foi de carte.

Sunt pagini roase de iuţeala vremii
Cu rânduri mute picurate-n ape
Când orele plăteau tribut fărâmii
Şi eu voiam să mi te ştiu aproape.

Fugit-au bidiviii printre stele,
Iar urna serii ne-a purtat cuvântul
Când primăverilor făceam atele,
Iar ploilor le aşterneam pământul.

Pustiu e tomul din livada noastră
 Ce-aşteaptă inorogii la fereastră.