Din prea târziu...

Să-ţi fur din noapte poate fi osânda -
Un timp nepetrecut sub jar de stele,
Când îţi scriai în versul alb izbânda
Rostită-apoi în gândurile mele.

Să-ţi iau din glas vocala ne-ncepută
Ar fi-nsemnat să mut în gol pământul,
Să pot opri secunda absolută
Şi-n meteori să îmi răsfir argintul.

Sunt prea măruntă să alerg prin aer -
O umbră-n valul vremii ce ne doare,
Cu limbi de ceasuri veşnic mă încaier
Când pas fragil de ploaie-n ceruri moare.

Un ţipăt de-aş putea din mine-aduce
Să-ţi faci din el un cântec azi, iubite...
E prea tîrziu... şi-n lemnul de pe cruce
Stau doar cuvinte simple şi-mpietrite.

În aşteptare...

Fugit-au  caii din livada ninsă -
I-au alungat în pustă vrăjitorii,
Lumina-n ramuri e acuma stinsă
Şi-i frig nebun în gura închisorii.

S-au rătăcit prin vălul de secunde
Mai albi ca pânza ceţurilor moarte,
Iar tropotul lăsat în noi ascunde
Azi frământări strivite-n foi de carte.

Sunt pagini roase de iuţeala vremii
Cu rânduri mute picurate-n ape
Când orele plăteau tribut fărâmii
Şi eu voiam să mi te ştiu aproape.

Fugit-au bidiviii printre stele,
Iar urna serii ne-a purtat cuvântul
Când primăverilor făceam atele,
Iar ploilor le aşterneam pământul.

Pustiu e tomul din livada noastră
 Ce-aşteaptă inorogii la fereastră.

Ton rupt

Azi nu mai dau cu banul, azi am plecat de-acasă –
Îmi este primăvara o dragoste blajină,
Asprimea încolţită în pieptu-mi nu mă lasă,
Îmi tot fărâmă scena şi trage de cortină.

Îi spun că eu – actriţa – am roluri mult mai multe,
Iar glasul, prin livadă, în zile-l voi petrece
Să vină iar cocorii şi cântecu-mi s-asculte,
Să uite-acum de iarnă, de ploi, de vântul rece.

Tristeţea se va stinge sub tristele omături
Şi-n colţul ierbii crude vor odihni petale
Când, alergând spre tine, ca să îţi fiu alături
Vom împăca pe hartă vechi puncte cardinale.

Spre fluviu ne vom scurge, destine-n gura humii,
Albastre umbre simple ca norii-n primăvară
Şi-n toamne vom petrece la marginile lumii
Ca să renaştem iară – lumini în ochi de seară.

Agonie blândă

Pe ramele de lotcă se zvântă primăvara -
Călcase peste fluviu, agonizând în port,
Am luat-o iar de mână şi n-am simţit povara
Pe care-ai aruncat-o fără prea mult efort.

Eu n-am uitat vreodată s-alin însingurarea
Şi n-am uitat, iubite, nici ploile din noi
Zăpezile din muguri de-or înveli cărarea,
Să nu-mi ceri niciodată să caut înapoi.

Voi pune albatroşii să-mi vânture tăcerea,
Fărâmele de versuri le-oi arunca la mal,
Iar pâinea cea uscată care ne-a fost durerea
Voi aşeza-o, poate,-ntr-o mână de hamal.

Pe cheiul plin de soare îmi voi petrece cântul,
Ca o smintită frunză mă voi desprinde greu,
Mă va purta prin goluri în palma sa doar vântul
Care va şti povestea – a mea şi-a ta – mereu.

De(mers alb...

Prin timp ne suntem simplă întâmplare -
Un fapt divers rescris la nesfârşit,
Firescul val născut din ochi de mare,
Topit apoi în ţărmul liniştit.

Am scris în noi o trecere de ape -
Un cântec de iubire,-mpărtăşit,
Ne-am fost mereu departele-n aproape
Şi pasul pe un drum fără sfârşit.

Mă-ntreb, iubite,-n ploaia cea sticloasă
Nu va muri tot ce-am trăit un an?
Aruncă-mi umbra-n tot ce-a fost „acasă”,
Păstrează-mi încă zborul diafan.

Şi nu picta-n culoare sumbră seara
În care mersu-mi alb va poposi,
Se va topi-n lumini călduţe ceara,
Chiar de secunda - timpul va cosi.

Îndestulare

Azi ţi-am lăsat
un pumn de păsări
să-ţi hrăneşti cu ele
cerul -
cu mine te-ai otrăvi...

mâine...

nu ţi-am fost lacrimă -
strop de iubire curgând pe obrazul tău
m-ai fi simţit coborând
în limanul
unde amintirea poartă şi azi
urma sărutului meu

şi nu ţi-am fost cântec -
m-ai fi purtat în cuvânt
adiere de frunză
când vântul strecoară
prin mine dorinţa pentru un nou anotimp

şi nici pasăre -
zbor risipit în toate dimineţile tale
când aripa îşi găsea linişte
în ultima îmbrăţişare
încât mă întreb
mâine ce îţi voi fi?

fantasma

în spatele cortinei
fluturele îşi dezbracă haina
în fond acolo iarna
s-a spânzurat de tavanul
pe care nimeni nu mai lasă vreun semn
un singur bec
plin de praf se leagănă bolnav
în timp ce şoarecii
povestesc istorii
doar muzica fluviului
mai poate să inventeze sunete -
îşi pune bemolii în mişcare
niciun diez în mirare-
coborâm în tăcere de final
îmbătrâniţi şi cu roluri consumate
poetul tace
doar scaunul său se mişcă
bezmetic
duhul său ne vizitează din când în când
ca un arhitect pregătit să ne construiască frica
între timp fluturele s-a învelit
cu noaptea întinsă între noi

insula

căutaţi fraţilor
în metafora ei veţi găsi o fântână
au săpat-o demult
când pământul
îşi ascundea apele
de pofta pescarului
nu stricaţi ciuturile
puneţi luntre cu privire verde
să caute în malurile ei
răcoarea
când osteniţi de viaţă
veţi împleti drumuri
prin ostroave
acoperite de necuvinte