povară?!

luaţi-i robului cazna
prea multa piatră mângâie călcâiul
mai bine ziduri între mine şi
mâine să ridicaţi
şi prin spărtură
ochiul vostru să cunoască
răsuflarea
din gura flămândă
ce caută să muşte viaţa de umăr
ca pe o ibovnică
uitată între faldurile
albe prinse-n geana livezii
căci groaznică-i liniştea
când întristarea se numeşte simplu
trecere prin timp

Dez(orientare

Nu te mai simt în ochiul disperării,
Nu te mai simt în malul meu uscat
E-aproape primăvară-n sânul florii
Şi-n mine doar un gând neîmpăcat.

Mă rog de stele să-mi mai lase iarna -
În cioburi îngheţate să m-ascund,
Să-mi intre frigu-n taină prin lucarna
Uitată-amăgitor în „joc secund”.

Lipeşte-mi de uitare nălucirea,
Zăpezii mele dă-i un alt contur -
Să-ţi fie-n primăvară strălucirea
În mugur răsărită – albul pur.

Şi-atunci când pocnetul livezii doare
Să te întrebi: O mai iubesc la fel?
Mai port sub piele încă-a ei candoare
Şi-n deget nestematul său inel?

sfat

întindeţi aripile păsării
pe eşafod
în cuie prindeţi-le
şi pe zborul ei ucis
lăsaţi rubinul să-mi strălucească
l-am ţinut strâns în cutia aceea
numită lacrimă
acum decorez
cu el fiecare trecere
prin ochii călăilor
din viaţa mea

de(limitare

nu ştiu unde începe
şi unde se termină întunericul
trasez prin el o linie albă
cum desenam şotron
în piatra copilăriei mele
pentru că eu iubesc şi îngerul
şi demonul -
camarazii de nădejde ai poetului
în nopţile mele
devoratoare de cuvinte
şi merg
aerul să-l calc
să-mi crească în ochi fulgere
când sub ploaia trupului meu
începe altă noapte de dragoste
pe care mâinile lui
o modelează încet
ca un cântec pierdut printre
coastele unei harfe

schimbare

înfloriţi în creierul meu
cireşi
să rodească în veri
gândurile mele roşii
în oraşul marilor nebuni
am rămas enclava
unde poezia tresare
când copilul acela îşi strigă mama
nu sunt eu
eu am adormit ţinând la piept
o tăcere
pământul meu plin necuvinte
îşi caută morţii
îi mângâie cu ploaie
socotind că-n fiecare plecare
e doar o întâmplare tristă
aşa cum voi fi când
stelele vor scutura peste noi
frica de veşnicie

bine(cuvântare

nu mai strângeţi aplauzele
mai bine ochii
să înflorească
lumina e râul care trece mereu
prin vadul credinţei voastre
lipiţi-i primăveri
pe umeri
floare albă să fie rodului bun
leagăn
şi-n cântec lăsaţi urletul fiarei
să se topească
ura nu-i pentru voi
cum fântânile
pentru însetaţi sunt binecuvântare

îngăduire

a strâns otrava
în pântecele de floare
rodul cuvintelor amar
să ne hrănească pofta pentru mâine
avem un timp îngăduit
schimbarea e pânza sub care
sufletul încolăcit
de durere
se face pasăre
de hârtie
nu-i strângeţi soarele
adunat în piept
lăcustele rod lumina
puneţi mai bine de un foc
jertfa să-i încununeze trecerea
când zborul ei e doar o părere simplă

re(găsiri)

dacă te-am pierdut
înseamnă că te-am avut
cântec în pielea înfiorată
când mâna căuta abisul îmbrăcat de ceaţă
ne adormise fluviul
în uitare
ne îmblânzisem toate cuvintele
şi-n parfumul lor
înfăşurasem singurătăţile amare

te voi petrece
cu fiecare zi departe
sub florile de gheaţă
voi curge râu de amintire
o gelsomină cu zâmbet împăciuitor
gata să-şi primească nuielele
rămânând mereu în picioare

mă întreb
unde-ţi va sta zâmbetul
când îţi voi spune eu
m-ai pierdut, iubitule

înflorire

nu înţeleg mersul de libelule
le simt doar zvâcnetul prin lumină
cuvintele tale
poetule
îmi asediază mansarda
mă-mbrac în ele
când absenţa ta îmi pune Polul Nord pe suflet
nu le alung
nu le chinuiesc
pur şi simplu pielea mea le absoarbe
însetată de atingere

te iubesc

rostesc asta
în timp ce decolteul cuvintelor se aureşte
de atâta dragoste
plămânii îşi fac datoria
încă respir prin tine
de tine flămândă mă deschid
cercul meu e corola
unde visurile nu se destramă niciodată