joi, 7 februarie 2013

Primăvară amânată

Răsfirată în adiere -
Floare de măceş singuratic
Trezit sub năframă de cer

S-a scuturat uşor
Albind un genunchi
Sărutat în liniştea unei zile,
În timp ce fluviul îşi toarnă poveştile
Mai departe
Prin rama ferestrei.


Alături vecinii fac dragoste
Şi cei de la patru au înnebunit!
Oare vin primăverile
Sau e doar aşa o repetiţie…
Privesc pe geam
Tufa de măceş aşteaptă
Învierea.
Oare au dreptate vecinii ?
Vine primăvara ?


Caligrafia unui sân
Stinsă
Şi mâna poetului
Ca într-o fotografie alb negru
Caută conturul.
Nu. Ea nu e o umbră.
Nu. Ea nu e doar miros.
E poate mai vie ca oricând
Acolo pe satinul gheţurilor netopite încă...



Încet
De sub zăpada încălzită de copiii
Nenăscuţi încă
Ies la iveală corniţele lui Pann,
După ele
Mâna cu degetele răşchirate
Nu mai caută strugurele
Să-l ducă la buze...
A găsit sânul tău.
Ştii ?
Nebunul se îmbată cu mirosul
Lui
Şi aşteaptă să pleznească mugurele
În semn de primăvară…

Mă întorc la mine cândva
Floare de măceş
În beţia unui anotimp prea departe
Sălbăticiune sub degetele tale
Scriind...

Plin de prezenţa mea, închizi încet ochii
şi dispari.

Primăvara asta nu mai vine...

ana&g

Când iarna se ascunde sub haine roşii

luna e săgetată

nici nu ştiu de unde vin durerile
pe pământul meu
arborii le îndoaie

vreascuri pentru foc!
vreascuri pentru foc!
striga omul cu gluga trasă pe frunte
căutând

de mi le-ar aduna
sub haine roşii să mi le-arunce
să nu le mai port
când linişte vreau să îmbrac
sub suflarea iernii

mă-ntreb dacă Dumnezeu ar trăi
pe pământ
şi-ar ascunde chipul sub o glugă
să-mi strângă toate durerile?

închidere-deschidere

te-ai însigurat mult
mă doare ploaie
în pământul care sunt
foame de noroi
lasă viaţa în măruntaiele mele
torc neputinţe
peste nuferi doar lumină
prinsă-n umărul de stea
bate o toacă
rupe din vânt sunete
prelungite-n cuvinte caută
inima ta
nu-mi aparţine
o locuiesc doar când găsesc
uşa deschisă

Se adevereşte...


înveleşte-mă subţire
cu aceleaşi cuvinte
să te recunosc fie şi cu ochii închişi
îmi spui de lumină
şi eu bat la porţi de întuneric

mai ştiu cine sunt?

un rând pe o pagină
un simplu vers din poezia femeilor
care ţi-au intrat în casă
în camera cu pereţi galbeni si draperii violet
unde uşile sunt mereu deschise

şi tu unde eşti?

sub ce zăpezi te-ai ascuns
cuminte
ca o lacrimă în ochiul ce mă doare
privindu-mă rar?

..................................

cad lamele zilei
se retează lumina, iubitule
şi noi orbecăim prin iarnă
ţinându-ne de mână

ştiam eu că acolo te-ai retras...

Să ... uiţi!

salcie de-aş fi fost
să te anini de braţele care cântă apa

leagănă-te, omule,
ochii zilei n-au apucat
să-ţi descompună carnea
picura din seva mea
lacrima unei primăveri care pleacă
mai albă decât obrazul
statuilor de ceară
mai rece decât seninătatea
cu care-mi arunci cuvintele -
frământatele cuvinte...

salcie de-aş fi fost
să  umbli prin sufletul meu verde

strecoară-te, omule,
să vezi prin mine timpul,
dincolo – Dumnezeul fără pată
unde clipa se numeşte veşnicie

apoi să (mă) uiţi...


Întâmplare simplă


sting
sunete purtând jartiere albastre
miresele nopţii îngenunchiate
 îmi creşte pulsul
intuiesc o atingere
sub focuri de artificii
 ne ascundem fricile

plusează!
cine ştie ce va ieşi?

cu  femeia fluture
vieţuieşti doar o zi
îţi cântă moartea
apoi pleacă

una, două, trei...
numărăm logodnele dispărute
sub inelul
devorat de fiare

luna râde la fel de alb ca dragostea noastră...

Vocile


Nu vor să tacă
pur şi simplu,
mi-au spus mie că nu vor să tacă
îşi plimbă umbrele prin curte
ca nişte nebuni
cu chipuri senine
şi depărtaţi de starea memoriei,
iar eu nu ştiu ce să mai cred

ascultându-le.

Mă dor cuvintele-hienă
şi-n oraşul trupului meu
se dărâmă temple-
oasele mele căutându-şi zeii.

Sunt altfel, strig
din vâltoarea unui somn cu nume de coşmar -
aerul uitat într-o cameră goală,
părerea unei atingeri
când mâna orbului caută
fără niciun răspuns,
cortul de piele unde, nomad,
ai poposit în drum spre siberiile tale închipuite.

Acelaşi lut!!! Acelaşi lut!!
strigă ele, iar eu mă întreb
ce-ai făcut cu sufletul meu?

tu, fireşte...

primeşte să-mi fii râu
de tine malul nu se teme
pur şi simplu îţi îmbracă de fiecare dată
cămaşa aceea albastră
(ţi-o cumpărasem în ultima călătorie)
aşa nu mă simt singură
aşa sunt cu tine chiar şi când nu eşti
trăiesc teama salciei plecate
în faţa unui aer care doare
îndelung de curtenitor

dinspre izvoare câte un verb
lasă în mine trecerea
o zi în care ne rătăcim printre cuvinte goale
o zi în care numărăm punctele
o altă zi în care ne speriem de mărimea lor
de parcă-n jurul nostru
ninge cu albastru greu -
plumb azvârlit în cerneală
de o mână ucigaşă

primeşte să-mi fii râu
inundă-mi cerul cu zbor
spre înălţarea strigătului
apoi stinge ţigara
şi înjură viaţa -
sigur vom lua moartea în braţe amândoi

vineri, 18 ianuarie 2013

Ploaie albă, umbra ta...

vezi ce simplu e să treci
umbră sub tavanul aprinderii mele
fug dintr-o pasăre
desfăcută în zbor de ziuă
în zbor de noapte
doar pentru că vreau să împac raiul cu iadul
doar pentru că vreau să-mi răscumpăr vina
presărată îndelung
în carnea mea
în oasele mele
în sângele uitat pe o piatră
zvâcnind a uitare
sub mersul strigătelor
numai ţie îţi pot încredinţa marea asta de singurătate
în rest n-am curaj
bravezi îmi strigă demonul
el nu ştie că te iubesc
chiar şi de sub cenuşa arderii de sine
chiar şi de sub armura închipuită a vorbelor
prea multe vorbe
dă-mi voie să tac
din suflare ia-ţi aerul
îmi înfloresc salcâmii sub ceruri
şi încă n-a venit primăvara, iubitule...
spun doar că mi-i alb de tine
în blestemul unei ploi de stele căzătoare
şi tare nu-mi vine să deschid umbrela...