Capricii 3 -septembrie

tatuat în pielea mea arămie
ca un semn de toamnă
ucisă în septembrie
tocmai când frunza din mine
scutură verdele praf al ochilor tăi

tulbură-mi apele
tulbură-mi ploile mărunte
peste coastele tale să curg
şuvoi împlinit de viori adormite în cântec
şi-n glezne toarnă-mi
vârtejuri de vânt
s-ameţesc în cuibarul plin de nelinişti

ca un clinchet straniu
şi binecuvântat
când mă priveşti fără cuvinte
doar desenând linii şi puncte
rar
cu degetul pe mine
cum ai spus

apoi acoperă-mă cu toţi ochii
veniţi să mă despoaie de tine
când carne din carnea ta hrăneşte stele
flămânde

Capricii 2- peste limite

încep
să trec peste zvonuri
peste ochii femeilor tale
pieptănându-se îndelung
peste mătasea coapselor fluturând
alb ca un semn de pace
când minele negre îmi ticăie sub tălpi
ceasornice în pieptul meu
nins de tine, flămând

şi termin măsurând alizee
unde ochii bărbaţilor mei
se ciocnesc de păsări
păsări cu strigăt ascuţit
cu gheare înfipte în gheţurile tale
topindu-se pe rând sub săruturi

ale mele
dincolo de limite
dincolo de linii trasate cu degetul
pe umărul încolţind
în trecerea ta spre adâncuri

neliniştite
 umede
pline

ambivalenţă

Ne-ai fi putut iubi
libelule -
două
dacă scrâşnetul nopţii nu şi-ar fi lepădat
dinţii, toţi dinţii semănaţi în zăpadă,
să urle mugurii luminii
când ne stingem în zborul perlat
al dimineţilor nezidite.

Ne-ai fi putut atinge
pe suflet, pe geana degetelor care cântă
te cântă, poete,
de parcă tu ţi-ai pune coastele uscate
pe eşafodul iubirilor noastre
să ucidem, sfărâmând -
 praf alb dăruind ochiului aruncat în găvane
azi, şi mâine, şi poimâine, şi...

Ne-ai fi putut iubi
una singură în una,
blonda în costum albastru
purtând o josephine pe umăr să-i fie călăuză
până acolo unde poezia va uita să mai respire
pentru că-n tine, poetule
e tot aerul nostru...

Capricii 1 - dezintoxicare

în urma ta
umbra şi ochii
libelula te înveleşte cu străveziu

peste porţile închisorii
aripi
boala ta fără vindecare de mine
niciun fum în piept
arzi când în ceafă ţi se scutură săruturi

 tremuri
cum clopotele anunţă învieri
mestecăm frunze – două libelule nebune
dincolo de toamna asta înzorzonată

stilizezi surâsul
mereu în stânga
privilegiul inimii să bată
pentru cea care te învaţă să mergi înainte

delta ne aşteaptă
ne depunem unul în altul
torsade limpezi în gura unui cer care cască...

Exerciţiu... cu destinatar 104 -pe scaunul electric...

Moto:
"eşti frumoasă când râzi de mine, când mă dispreţuieşti şi asta pentru că tu eşti viaţa mea, maria, dar eu, eu sunt moartea ta"
marius aldea

1.sunt un consumator, e în trend, produsele tale cu marcă scoase la vânzare, câtă agitaţie în culise, ai pus atâtea aţe marionetelor, încât nu ştii dacă-ţi ajung degetele, s-a pierdut un portofel, strigă casiera la microfon, eu ştiu că s-a pierdut o iubire, pe scenă un clovn prost se împiedică în cuvinte, i le împrumutăm noi, cunoaştem arhitectura zâmbetului şi-l scoatem din rahat, în fond are nevoie să-şi câştige pâinea de toate zilele.

2.iubeam un om cal, n-avea colivie, doar un grajd pe care eu îl credeam de poveste.

3. mă scuipă luna, avortează... o pasăre albă, tembelă, rătăcirea e un soi de haină pe care o îmbracă să zboare de colo, eşti frumos când mă minţi, când îmi strigi te iubesc cu aceeaşi plăcere cu care m-ai arunca de la etajul zece, o iubire nu moare de două ori, plângi mocnit, scriu pe moment, mă inspiră aerul ăsta plin de putregai, vecina varvara spunea să le dăm foc lemnelor putrede, tu zâmbeşti, niciodată n-ai fost mai frumos ca acum.

4.cumpăr trenuri, cumpăr gări, să dispară nebunia asta cu strigăte, stimaţi călători urcaţi în vagoane, de parcă toţi am fi călători prin vieţile altora, caut o eşarfă, nu fac dragoste legată la ochi, mă îmbrac frumos, execuţiile nu se derulează între orele 8.oo-14.00, atunci trec batalioane de păsări...mult zgomot pentru nimic, de la shakespeare mi s-a tras totul.

Exerciţiu... cu destinatar 103 - mansarda cu fluturi albi, fluturi negri

ţi-aş spune că eu locuiesc la mansarda
unde au înnebunit fluturii
de prea multă iarnă şi poate nu m-aş teme de ei
dacă aş şti că toate cuvintele
n-ar fi călcate în picioare de oamenii cai
veniţi să-mi ucidă fluturii
fluturii mei albi, fluturii mei negri, iubitule
ţi-aş spune că-n ochii luminii
am strecurat toate cântecele
ca un deţinut sortit
să nu facă altceva decât să te asculte
îndelung răbdător şi cu atâta dragoste
încât până şi oamenii cai s-ar îndura
 şi-ar îngenunchea
măcar pentru o clipă
cât să respire în pace
 fluturii mei albi, fluturii mei negri, iubitule
ţi-aş spune că-n mansarda cu fluturi
doarme un poet
însă oamenii cai ştiu cum e să curme somnul
şi-atunci singura soluţie
e să-mi ucid eu fluturii albi, fluturii negri, iubitule

Exerciţiu... cu destinatar 102 - doamna T.

Moto:
îţi spun eu, e trist să fii poet, mi-a zis şi mie cineva…
marius aldea

1.toamna vine cu rapidul, ai ghicit nu mai sunt curse pe dunăre, candva zâmbeam pe chei mângâindu-ţi cu privirea haina aia de marinar posomorât, ce departe era dragostea; uite, ar fi trebuit să-mi spui atunci că nu poţi trăi fără mine, mă cheamă căpitanul, mi-ai zis şi eu număram valurile care mi se izbeau de timpan, un clopot se juca în ochii trecătorilor, ăia clipeau ca manechinele, număram gene şi le transformam în sălcii asta până să mă apuci de mână... cât aşteptasem; gara fluvială e închisă, au scos la licititaţie toţi melcii de pe alee, nimic nu se mai poate face.

2.mai târziu ai trecut prin mine

3.în ziar scrie că e toamnă, mulţi spun că nu plouă, în cameră doar scrisorile se mai joacă de-a baba-oarba, nu ţin ochii închişi când te privesc, ţi-am luat numele pentru o viaţă, e ca fata morgana – toţi ştiu de ea, dar nimeni n-o atinge, îi las să vorbească, nu mai sunt umbre pe dunăre, le-au strivit macaralele.

4.poştaşul vine rar, niciodată nu-l întreb de ce o face, strâng fiecare sunet coborât pe chei, balerina din cutiuţa muzicală e reumatică, cică de la vreme ni se întâmplă, dac-ai fi mai aproape am scoate şurubelniţele, pe alea nu le-a pus nimeni în vânzare, doar valorile mai au loc pe piaţă, nu mai am bluza albă, dar sunt la fel de frumoasă cum mă ştii.

Exerciţiu... cu destinatar 101-dureri simple

poate că-i mai bine să mă închid -
să pun un plasture galben
peste rana urâtă în care
ochii mei cântă recviemuri
pentru toate morţile petrecute pe rând
niciodată întâmplător
pentru că-n fiecare iubire născută
 vine o vreme când scrii apusuri
vine o vreme când îngenunchezi
privindu-ţi răsăriturile
şi asta ca să pleci liniştit mai departe
cu toate că mările astea din mine
vor fi mereu pline de zbucium

poate că-i mai bine să nu mă locuieşti
n-am încăpea amândoi într-o garsonieră
unde în loc de mobile găseşti doar emoţii
 bolnave de alzheimer
cu buze uscate de atâtea cuvinte rostite la rând
ca-ntr-un lung şir de penitenţe

poate că-i mai bine să las în palmele tale
doar cochilia unui melc
plecat mult prea devreme într-o lume
absconsă unde dragostea e doar un pergament
aşezat înintea celorlaţi drept exemplu...

mă doare copilul din mine
mă doare femeia cusută la ochi
mă doare omul care-şi umple azi plămânii de neputinţă

Exerciţiu... cu destinatar 100 -tu strigi, eu închid ochii...

din întâmplare, azi
doi fluturi mi-au invadat ochii
unul era alb
unul era negru

acum nu ştiu cu ce ochi să te mai privesc