Deschide ochii

Deschide ochii, vino mai aproape,
în versuri existenţa mi-i negată,
doar adevăruri pot să mai dezgroape
cuvinte ce s-au spus frumos, odată.

Abandonată-n ploaia ce-mi rămâne,
am strâns atâtea lacrimi  argintate,
păcatelor le-am spus că sunt păgâne
când mă priveau prin geana jumătate.

Uitare surdă aş petrece-n fire,
tristeţi ce-nmuguresc şi-acum în mine
când, irosite, vorbe de iubire
se pierd în vânt şi-n clipele puţine.

Deschide ochii, vino mai aproape,
Absurdă-i viaţa ce ne încovoaie
Ne vom hrăni când umbrele mioape
 Nu vor avea nimic să mai îndoaie.

Oricât m-ai răni

În amiaza-mi răscolită
De vâltoarea unui foc,
Sub o umbră azvârlită
Se strecoară-al verii joc.

E sfiala mea gălbuie
Ca o dâră-n pas topit,
Adunând pe-o cărăruie
Dorul nostru-abia-ncropit.

Nu-mi uit macii în cântare,
După mine-i port mereu,
Tu mă cerţi a-nsângerare,
Eu te-asigur că sunt eu -

O enclavă-n miez de vară,
Cu parfum de flori în păr
Şi tăcerilor povară
Când se sfarmă-un adevăr.

Las ocara să se stingă
Şi-nfloresc în tine iar
Trupul meu să se încingă
Sub al soarelui bazar

Unde lanul se alintă
Într-un vânticel zglobiu
Şi-unde urma ta de flintă
Prinde-un aer cilibiu...

Eu, risipire...

Voi renunţa la noaptea în mine-ncătuşată,
Voi renunţa la floarea ce s-a plecat prea mult
Iubirea mi-e sămânţa – acum descătuşată
E prinsă-n râul vieţii, în verdele-i tumult.

Pământul mă acceptă, îmi ţine rădăcina,
Voi creşte spre lumină - spirala unui gând
În adevăruri calde va înflori glicina,
În luni cu vreme bună şi fără ploi plângând.

Voi ridica spre ceruri din huma-mbătrânită
Aripe de lucire spre poarta unui vis,
Din palmele tristeţii fugi-va cătrănită
Posomorâta moarte în gură de abis.

Tăcerea-mi este albă, iar trecerea uşoară,
O risipire simplă rămân pe-acelaşi drum
Pe unde pasul aspru un zâmbet mai doboară
Şi unde focul nostru mai lasă-un tom de scrum.

Inert

Năvoadele îmi prind în plase firea -
Cu apă o stropesc de mi-este greu,
Îmi împletesc în valuri neiubirea
Şi-o potrivesc în pasul de coreu.

Culorile se pierd în plâns de lună,
Topoarele în trup de-arini se-nfig
În ochii mei smaraldele se-adună,
Iar trupul meu e-aroma unui fig.

Cad ploile peste atâţia leandri,
 Plutesc nebun şi nu-ţi acord răspuns
Chiar de copacii tăi se vor mai tandri,
Lumina mea-i acum de nepătruns.

Izvoade spun că trecerile-s terne,
Că vorba mea e spinul în deşert
Ce doar nisip în calea ta aşterne -
Să-ţi fie ceasul vrerilor inert.

Indecenţă

Prin sânge îmi umbli precum nebunia
atroce înhibă o urmă de râs,
îmi prinzi tegumente şi-ţi scrii agonia
când las la-ndemână un ultim surâs...

Îmi cauţi prin vene un drum fără milă,
mă strângi cu putere în spasme de plâns
podelele-mi spun să te vindec de silă,
de praful ce-ţi strigă din ochi de blue-jeans.

În sfere enorme se-nchide paloarea,
te zbaţi în atlasuri ca fluturii grei
privesc indecenţa şi scutur culoarea,
te chem mai aproape...tu încă mă vrei..

Mioapă, umbra...

Mioapă mi-e umbra sortită să scrie
Mişcări hăituite pe-o pânză,-n amurg,
În ochiul ei verde o moarte proscrie
Tăceri involute ce-n mine azi curg.

Prozaică viaţa pe care se toarnă -
Ecran de-ntuneric, în roşu tivit,
Se zbat dumnezeii  când mi se răstoarnă
Polenul iubirii în suflet strivit.

Rănită de pietre, sortită să strige
În luturi crăpate din râul secat,
O umbră amară-n izvoare înfige
Pumnalul tristeţii sub chip de păcat.

Aleargă-n lumină, culoare despică -
Să uite de beznă, de aer imund
Se vinde trădării... o noapte abdică,
Mâhnite sunt  gesturi în jocul secund.

Mioapă mi-e umbra, dar ziua-i divină,
Pe umerii clipei va pune priviri -
Să uit căutarea în văz de lumină
Şi-n albii curate să las amintiri

Stivuiri de lumină

Într-un pumn negricios de ţărână
M-ai zvârlit într-o clipă amară,
Eram picur de ploaie păgână,
Strecurat de pe-un chip de samară.

Zămislită din patima verii,
M-am zbătut să adap gura humii,
Fulger viu din culorile serii
Am purtat pân’ la marginea lumii.

Laolaltă cu pacea divină
Odihnit-am în zbateri ascunse,
Frământări stivuite-n lumină
De iubire se vrut-au pătrunse.

Să mai strigi înc-o dată blestemul?
E prea mult pentru ploaia din mine.
Vei păstra printre rime poemul
Şi o dragoste-n praf de stamine.

Pentru copilul din tine...

înlăuntrul meu
copilul râde
păpuşile sale se îmbracă în catifele de rouă
păsările au triluri înalte
şi saltimbancii aleargă împiedicându-se în arenă

în cămăruţe de suflet
 zaharicalele
au dor din dragostea bunicii
şi arome de amintire

fluturii sunt mari ca  stelele
libelulele devin avioane
iar zmeiele se tăvălesc de râs pe cerul senin
ca ploaia odihnită în ochii mei

sub umbrele de soare
va creşte iarba mare cât casa
şi florile vor decora scrâncioburi
să ne legănăm
să uităm cât de mari am crescut, copilărie...

Exerciţiu cu destinatar 4 - trădare

Vara
 caută motive
să se depărteze cât mai mult de ploaie -

e semn că a obosit prin vâltori
şi podurile dintre noi s-au dărâmat;

nu sunt de piatră ca-n jocurile din copilărie,
nici nu ştiu cum s-au ridicat
dacă stau să mă gândesc
la iernile coborâte în loturile noastre de suflet.

Să nu ascuţi lame de plug
şi nici să biciuieşti caii,

n-ai face altceva decât să oboseşti înveninându-te
că te-am înşelat a mia oară
când ştii că, de fapt, nu e aşa.

Vara caută motive,
poate de aceea se cuibăreşte la tine în sân
să te încălzească atunci când eşti singur...