Dar

O filă-ţi dăruiesc din primăvară
Şi semne stinse-n dansuri de egrete,
Petale în ninsori ce-or să regrete
Că vântul a fugit în prag de seară.

O filă prinsă-n simfonii albastre,
Aripă de cocor plutind pe zare,
Un răsărit ce mistuie, se pare,
În roşu-i strălucind sfere sihastre.

Şi ploaia mea cu zâmbet de lumină
Iscat din strălucirea unui fulger,
Neînsemnatul zbor din vis de înger
Când ochii mei se tulbură de vină.

Să n-o opreşti din ultima cădere,
Un braţ întins e semnul de la tine
Ce poate plânsul meu să-l mai aline
Când strig în van şi nu mai am putere.

Tandreţe

Nu m-ai găsit pe mine. În splendoare
Ai revărsat doar semne de iubire...
Când ploile-au umplut potir de floare,
Mă întrebai: Ești tu sau altă fire?

Mă răspândeam în picurii de viață,
Povara apei îți hrănea credința
Parfumul meu - prin abur de verdeață
Îți cuprindea în brațele-i căința.

Mereu mi-ai scris în ochi de primăvară,
Tandrețe de poem ai prins în ramuri,
Zburau prin iriși fluturi albi, de ceară
Cu aripi largi, lucind în fir de lamuri.

Cutreier stins în marea agitată,
De glasuri prinse-n rime-nvolburate,
Iubirea mea de soare-i săgetată
Și-adoarme lin în vase ancorate.

de iarnă cu îngeri şi cai...

va ninge iar
oameni de zăpadă pe strada
unde privighetorile au amuţit
privind în ochi de floare

din mine nu mai răsar cântece
un stol de corbi împuţinează visarea
şi tu-mi spui să citesc Songs of Innocence
să-ţi culeg litere din palme
cum un tipograf caută înţelesuri

printre ramuri mor îngeri
eu le-mprumut giulgi de petale
şi-n scoarţe le-aştern trecerea-
dimensiunile nu sunt cele pe care
le ştim noi doi

tu-mi pui la ureche cercei
şi-mi spui să zâmbesc
dinţii mei albi ies la paradă
tu nu mă crezi
şi iarna mă scoate pe hipodrom -
caii nechează

şi tablourile spun poveşti...

azi mi-ai arătat
că frica umbreşte
fereastra unde aşteptai să apar

sub draperie
un surâs poartă patine
lunecă simplu pe tăişul unui cuţit
mâna pictorului tremură
şi linia muşcă uşor colţul gurii
vorbind

nu-mi atingi umerii
şi din "zăpada făpturii" mele
rostogoleşti bulgări
te joci cum un copil construieşte cazemate
şi-ţi simt parfumul -
aşa se nasc în pânze mărgăritarele

poate pentru că sunt necunoscuta
în dreptul căreia te opreşti
când te saturi de singurătate
şi vrei să-ţi torn poveşti, broscoiule fermecat

Suplicii de april

Las umbra mea să-ndemne iar cocorii
În zbor să îmi alunge răvăşirea,
Plutind prin pâcla serii-n risipirea
De roşu stins în straiele ninsorii.

Las gândul meu neliniştii povară
Şi m-adâncesc în somnul de petale -
Urzind în taină fulgere sacrale
Ce plouă surd pământu-n primăvară.

Nu răstignesc orbirea nopţii crude,
Ci mângâi mugurii visând aproape
De seve-n care vor să se adape
Doi inorogi cu visurile nude.

Se alungeşte cenuşiu-n goluri,
Copacii dorm pe aspre metereze
Voind copiii veşnic să-şi vegheze
De păsări-pietre care vin în stoluri.

Las umbra mea în văl de-ntunecime
Crucificată-n vena stihuirii,
Colindul meu i-l dăruiesc iubirii
Să-l cânte în april fără asprime.

Întrebătoare

Mansarda-i îmbrăcată-n fluturi,
Sofalele au aţipit,
În părul meu aş vrea să scuturi
Un vânt de vară, nisipit.

Pianul cântă în surdină,
O mână-abia l-a mângâiat,
Spre seară cade o cortină
În aer verde, tămâiat.

Mi-e rece încă fără tine,
Las cioburile-năluciri
În pânzele de pe retine,
Să nască-n mine străluciri.

Şi să m-aprind îmbietoare
În noaptea vechiului păcat,
Mirată şi întrebătoare...
Pe unde-mi eşti? De ce-ai plecat?

În ochi de ploi înfloresc...

De-un colț de stea atârn două idile -
E prea târziu să le mai pot cuprinde,
Las cerului privirile umile
Când răsăritu-n ziuă se aprinde.

Scufund în apa mării o povară,
Să-mi poarte valul grijă mai departe
Uitând de-nstrăinarea mea amară,
De linia ce astăzi ne desparte.

Pe care cale să-mi găsesc scăparea
Și-n ce credință să îmi las destinul,
Când rugilor le-am dăruit uitarea
Și florilor din câmp le-am luat rubinul?

De-aceea sângerez în amurgire,
De-aceea-mi pierd iubirile în stele -
Să gust din pacea nopții amăgire
Și să-nfloresc în ochi de ploi rebele.

De acolo vine...

Dincolo de păsări,
glasul meu capătă formă de sferă,
pluteşte printre arbori
si se fărâmă când ace de frig
se năpustesc peste lume.

Atunci calotele
se transformă în cuiburi
unde iubirea se adăposteşte
la vreme de răstrişte.

Deseori ne căutăm printre muguri:
tu - frunză,
eu - floarea ce-apare dinainte-ţi
ca o scânteie de lumină,
scuturată mai apoi.

Ne regăsim
când bruma ne aruncă în vâltori:
eu - rodul unei iubiri arse
tu - semnul că viaţa se va opri într-un punct.

Doar atingerea zilei
ne uneşte
în ceea ce nouă ne place
să numim privirea spre cer...

de acolo vine o altă primăvară...

Ciutura

Sunt clipa ta surprinsă de năvoade
Când vremea şi-a lăsat pe şesuri trupul,
Uitând în urmă zeii fără scrupul
Ce împânzeau pământul cu iscoade.


Sunt firul alb ce se destramă-n aer,
Porunca zilei de-a-nălţa o rugă,
Sunt pasul tău pe margini de văiugă
Şi sensul prins în slovele de faer.


Şi merg mereu pe urma ta, stăpâne,
Canine veacuri mă aşteaptă iară.
Eu nu le vreau. O iarnă-n primăvară
Voi preschimba. Şi lutu-n caldă pâine.


Să nu mă cerţi dacă mi-i vorba seacă,
Voi învăţa să îmi primesc calvarul.
Icoana-ţi va surâde sub cleştarul
Atâtor ploi. Azi viaţa-mi se îneacă.