Răvaşul

Închis în toamnă şi departe,
Pui vremea tristă la dospit,
Apoi o-mparţi în foi de carte
Şi-n dor de-aramă încropit.

Mai ştii cum scutura iubirea
Din arbori frunzele târzii,
Când printre pagini amintirea
Clipea din ochii străvezii?

Rugina mă striga pe nume,
Eu răspundeam cu glas de ploi,
Iar tu-mi striveai pe buze brume
În toamna pentru amândoi.

Suspină gândul meu pe ape
Şi sălciile se-mpletesc,
Octombrie îmi este-aproape,
Cocorii azi mă părăsesc.

Şi duc pe-aripa lor albită
Şi-n zborul lor cel osândit
La clipa ceasului grăbită
Răvaşul meu în dor zidit.

Stingere

Dezbracă-mi privirea de goluri,
Dă-mi soarele toamnei în frunze
Plecate pe margini de stoluri -
Amestec de pete difuze.

Alungă-mi tristeţea în ciuturi
Şi nuferii prinde-i – şiraguri,
În apele-mi blânde să scuturi
Surâsuri. Să-mi vindece praguri.

Colindă-mi privirea ce doare -
Miraj într-o toamnă târzie,
Când floarea în brumă ne moare,
Iar noi ne visăm poezie.

Şi-apoi s-alergăm înspre iarnă,
Să cernem ninsori de iubire,
Iar vântul, pe zare, s-aştearnă
O linie stinsă-n albire.

Vrăbii

Tu scuturi o păpădie
eu număr câte vrăbii
mi se pare că se desprind
din seminţele ei,
de parcă mi-aş dori ca pământul
să ţină în braţe rădăcini de zbor

să plutească prin aer scaieţii
ca nişte mine -
explozie în pieptul fiecărui nor istovit
în căutarea furtunii

şi ce repede mişti mâinile,
de parcă n-ar fi de ajuns
truda culesului
desprinsă din sofisticatul calendar

tu scuturi o păpădie,
eu caut umbrele, să asculte ninsoarea
şi las gălăgioasele alea de vrăbii
să-ncolţească în huma
unde mă voi întoarce cândva
să număr zboruri.

Punct de ne(vedere)

A rămas dezgolită o privire străină,
Avea irisul galben ca un nufăr strivit,
Când, pe pajiştea arsă de o toamnă haină,
Rătăcea printre brume ca un om istovit.

A rămas printre raze de lumină căzută
Să mai guste din lujeri stropi de viaţă incert,
Când ispita ruginii de pământ e văzută
Şi în frunze se-nalţă al tristeţii concert.

Zarea-mi spune să caut chiar şi-n vocea furtunii,
Să aştept omul care va-nţelege ce sunt,
Să nu caute-n umbre şi s-alunge nebunii
Care-mi suduie ploaia ce se scurge mărunt.

În(semn)

Îţi vorbesc dintre frunze, lângă trunchiul furtunii
Între toamnă şi tine am uitat un oftat,
Mă alungă vârtejuri spre cărarea ce lunii
I-a deschis încă-o poartă ca un semn amputat.

Peste umbre zălude toamna pune zăbrele
Şi închide lumina în poeme de nori,
Când te strig necuprinsă, patimi aspre şi grele
Te adaugă-n mine şi eu plâng uneori.

Din cuvinte uitate pe o bancă-ntristată
Împleti-voi un cântec, un refren liniştit,
Peste bruma ce pică de un vânt torturată
Arunca-voi acordul de iubire sfinţit.

Praf în ochi

Sub pleoape
marea îşi găseşte sălaşul,
şi spală stânca de iris
primind în pupilă
întunericul în care, uneori, mă scufund.

Încă nu mă ştii.
Sunt poate nebună să cred
că mă vei cunoaşte vreodată.

E tulbure valul şi-n buza malului
se sparge, zădărnicind
castelele de nisip
ridicate vremelnic...

se dizolvă în ochii mei
sarea cuvintelor.

Ce gust poate avea iubirea
şi cât de mult ne poate hrăni
dac-o împărţim în raţii?

Sub pleoape
se ascunde o mare;
în casa ei albastrul cheamă ploile -
doar aşa să se şteargă
urmele de nisip -
praf în ochi...

Arome de septembrie

Letopiseţe cu aromă veche
de neumblare-n tihna mângâierii
sunt scrise pe-nserat în umbra cerii
în limba dragostei care-i străveche.

Condei supus pe trupul de fecioară
Când poezia nu e descifrată,
Alunecă-ntr-o curbă aromată
Şi mâna lui cuminte o-nfioară.


Şi-atunci licori de viaţă amăruie
Se vor sorbite-n viţele cu struguri
Şi-n pielea ei cu lacrimă căpruie

Mustească toamnele în vineţi muguri
Când se ascunde vraja-n flăcăruie
Cântând foiletoane-n glas de ruguri.

Adorm!?...

Adorm...
îmi pune floarea-n ochi,
azi, rouă
şi plâng,
mi-e toamnă iar,
în sufletul meu plouă!

Adorm...
cocorii sfâşie-n aripi
tăcerea,
îmi lasă alb neprihănit
în zbor
şi-n mâna-mi caldă
mângâierea!


Adorm...
arvuna visului meu –
zarea
te caută-n desiş de gând
şi freamătă-n sărutul meu
plăpând,
etern, chemarea...

Birdie 15 Amurg

Birdie e tristă,
eu schiţez braţe cu degete lipsă
-ce păcat că mângâierea nu-mi aparţine!
În fond nu-s Venus, să-mi ridici statui!

În atelier e linişte.
Nici mătase din glasul ei nu se mai aude.
Dorm în pânze melcii,
tăcută rouă ne umezeşte ochii
şi accidente grafice se distrează pe suport
tango de închipuire -
falsă prezenţă...
Birdie e tristă.

Voiam să fie frig, dar
nu de zăpadă e nevoie
albul se găseşte în ochiul meu
şi-n aripa de cocor însingurat...
cât rece să cuprind într-un anotimp vânăt
dacă nu m-ai lăsat să citesc amurgul?

Apun.
Şi Birdie e singură.