Ne(stăpânire)

lucrare de D Brodetsky

Din ostenire mai rămân cu-ncovoierea,
Cu spasme taciturne, cu tăcerea
Şi c-un oftat prelung şi inutil
Ce-ţi bate pe un umăr, zâmbindu-ţi infantil.

Nu mai contează cât ai mers pe drumuri arse,
Cât praf venin ai strâns în albe oase,
Când adevărul te ţinea în teacă
Să poţi lăsa-ntunericul în voci să treacă.

Vârtej de fumuri se înalţă-n colonade,
Se stinge-un plâns în vechile cascade,
Iar sufletul e prigonit de iarnă
Un duh nestăpânit tristeţea vrea să-mi cearnă.

Sunt!

D Brodetsky



Frumoasă-ţi sunt şi inima mi-e plină
De încântare şi de strai văratic,
De-a primăverii albă-n floare vină
Ce-şi poartă-n glie traiul singuratic.

Şi caldă-ţi sunt când flutură cireşii,
Roşeaţa pulpelor se-aşază-n buze,
Stârnind invidia pentru măceşii
Pierduţi pe văi, în aere confuze.

Ca o fântână îţi adap sărutul
Cu mierea zilei ce ascunde-o mare,
Iubirii încercând să-i dau tributul
Şi vremurilor noastre – alinare.

Şi pradă-ţi sunt când urlă-n codru lupii,
Pe braţul tău m-adulmecă ninsoarea,
Mă-nlăcrimez şi las povară stropii,
Iar palmelor ce caută, las floarea.

Femeie-ţi sunt, în plinul coapsei mele
E jarul din amiaza furtunoasă,
Când fulgerele cad pe ochi de stele,
Eu nu-ţi pot fi decât, veşnic, mireasă.

Verigă

Pe tâmpla albastră coboară un gând,
E cerul scânteie şi inima plină,
În toamnă dispare o ploaie plângând -
Tributul plătit pentr-un ochi de lumină.

Mă cauţi în albii şi-n visul răsfrânt,
Te strig dintre ape şi liniştea-i moartă,
Apusul se-ntinde pe ceruri, înfrânt,
Săgeţilor lasă, deschisă, o poartă.

Alunecă fluvii spre marea-ţi cântând,
Mă spintecă piatra şi sânu-mi străpunge,
Cuvântul bezmetic din guri, răsuflând,
Loveşte sălbatic şi fruntea îmi frânge.

Privesc înspre tine, e vântul turbat
Şi-n aerul nopţii o pasăre strigă,
Se-nfige în buza de aer curbat
Cenuşii lăsându-i aceeaşi verigă.

Doar pe tine...

Caut în mine drumul
pe care au mers unghiile tale
când strigai cu sete:
„Acum te iubesc pe tine, femeie”
ce ţii pruncii în odiseea unui pântec
unde minunile prind rădăcini
şi-mi urlă uitarea în creştet
să m-alunge departe,
dincolo de orice durere
mocnind în fiece zi.

Caut în mine cuvântul
sortit să împartă promisiuni
niciodată întâmplate,
doar întâmplătoare vorbe zvârlite
când erai singur
şi pacea-ţi era doar prundiş
pe râul furtunii
călcat de ape tulburi şi istovitoare.

Şi mă-ntreb de ce caut
când iubirea este mai aproape,
iar mângâierea ploii
e graiul unui om ce m-ascultă
şi care ştie să spună:
“Eu doar pe tine te iubesc, femeie!”

Scara

Nu ştiu dacă spre tine urc sau cobor
în fiecarea seară,
când cuvintele se-mbracă în stele
oglindindu-se în ochii mei
deschişi spre visare.

Poate prea sus,
gândul tău mă-nfioară,
poate prea jos,
dorinţa mea e năluca ce-ţi cade în braţe
când treptele se topesc
şi urcuşul dispare.

Şi-mi plec pleoapele când cobor
să te caut –umbră irosită în pridvorul
unei aşteptări,
când îndoiala ne ţine în frânghii,
şi-mi înalţ zborul indus în tăceri
să te-adun ca pe un dar
niciodată dezlegat de lumină.

Nu ştiu dacă spre tine urc sau cobor,
scara mă ţine în gura unei trepte
unde nici nu ştiu
când şi cum am ajuns –
secetă în albia unei veri
unde ploaia îşi deapănă cântecul arar.

Terapie

Mă vindecă toamna de o uitare
şi mă aşterne
rugină drumului să fiu:
să calci peste ochi şi să visezi a ploaie,
să respiri vânt şi pe umeri să duci cuvintele
strecurate din mine când încă-ţi eram.

Mă anină toamna de ramuri,
să vin înspre tine ca o ninsoare de frunze -
coroană pe fruntea
unde sărutul îşi găsea liniştea
când arborii cugetau către cer şi numele meu
îţi umplea vorbele cu iubire.

Mă cheamă toamna
să acopăr cu sufletul despărţirile,
chiar dacă privirile-s departe
şi zările se închid a-nserare,
când păsările strigă prelung
peste ţarini sortite brumelor triste.

Şi-n toată fiinţa mea se adună
şoapta vântului, şi-a ploii, şi-a păsării
care n-a uitat ce-nseamnă să te vindece toamna
când mă îmbolnăvesc de tine...

Avid

lucrarea plastică aparţine lui Dumitru Brodetsky


Somnoroase iluzii se desprind din cochilii,
Mi-e târâşul fierbinte şi pământul e gol,
Se preumblă-ntre coarne un parfum de camelii
Prinse-n sticla de gheaţă într-un val rostogol.

Umblă melcii lumină să-mi dărâme tristeţea,
În hăţişul de ierburi fire lungi se-nroşesc
Se urzeşte în cercuri steaua mea şi francheţea
Pe o salcie urcă în vârtej diavolesc.

Duhuri strâmbe mi-arată cât de lungă-i cărarea,
Sacrificii mărunte se topesc lângă-un zid,
Melci nebuni mă colindă, îmi declin consolarea
Şi mă-ndrept către ochiul doar de mine avid.

File de septembrie

Eu, într-o doară,
parcă-am învăţat
un picur
să strunesc în treacăt
şi verii pline de ninsori, la cald,
în grabă mare
i-am pus lacăt.
Am strâns-o-n sipetul cu flori
şi fluturi
ostenindu-şi zboruri
printre vâlcelele cu sori
(abia treziţi din somn)
şi veştede decoruri.
Septembrie am regăsit,
în file
se pornise vântul
şi-n pasul meu cel obosit
se odihnea pământul.
Curbate zile,
chiar nelinişti,
un stol pierdut în umbra verii,
tăcut,
mi se roteau mereu
în plasma de rugină-a serii,
iar din cerneală de înalt
furasem, făr’ să ştii,
un strop de ploaie-tihnă
să-l scriu pe foaia de bazalt,
când vremea rea mi-i neodihnă.

Antum

Să-mi strângi zăpezi şi negura tristeţii
S-o-mpovărezi cu albul din ninsori,
Să zacă-n haina verde-a dimineţii,
Apoi să moară-n patimi de strânsori.

Să-mi umpli gânduri, vremea să n-o laşi
Pe coapsa bolţii, la ucis de sori,
Să tacă praf în stolul meu de paşi
Când ploile-s aromele din flori.

Să-mi tai din cioburi strălucire-n vise,
Copil străin, departe-mi eşti acum,
Mai lasă-n cumpene de dor promise
O scriere-a destinului - antum.