Lumini

Când aştepătările se cuibăresc în vitralii,
torn privirile
să te mângâie aşa cum
soarele atinge aure de sfinţi:

să nu mă-ntrebi cine sunt;
prinde lumina într-o sclipire
şi mărturiseşte-i adevăruri
cioplite-n stihuri
de care formele sunt străine.

Sub ploaia ta de cuvinte,
voi răsări bucurându-mă
că te-am atins
fără să-ţi ucid asfinţitul.

Zbor

Nu fluturii mei te vor hrăni,
ci zborul aninat de
caisul vechi
din curtea plină de ziduri surpate;
e colorat cu libertate
şi smuls din moarte preţ de o zi.
Atinge-l, aşa cum ai potrivi mătase
pe chip de fecioară
când obrazu-ţi surâde
şi iernile fug din privirea-i.
Şi strigă cocorii mai apoi,
să le presari zbor în plecare,
poate aşa
n-o să mă doară singura zi
în care fluturii mei
au atârnat în flori de cais plecarea.

Recunoştinţă

Ce bine-ar fi să-mi potriveşti lumină
Când viaţa-mi cere drum necontenit,
În labirint – atingere divină
Când sufletu-mi e trist şi ostenit.

Să mă despovărez de-atâtea lacrimi
Din existenţa unui efemer
Strigând la îngerii din lume : Daţi-mi
Puterea să privesc încă spre Cer.

Să nu pun la-ndoială iar credinţa
În jertfa Ta şi în al Tău destin,
Pe cruce aşezându-mi pocăinţa
Să îndulcesc amarul din pelin.

Să nu mă rătăcesc nicicum de Tine,
Un felinar ce-mi luminează iar ;
Eu ştiu că viaţa mea Îţi aparţine,
Iubirea mea de om Ţi-o las în dar.

Linişte sub acoperiş

De sub acoperiş
o pasăre bolnavă priveşte senin de ochi;
nu strigă,
nu plânge,
doar atinge cu văzul alte zboruri
mult prea înalte,
mult prea lungi
pe care le aşterne-n acolade
unde timpul se străduieşte să rezolve
ce-a mai rămas dintr-o dragoste veche.

Să nu crezi că pasărea-i măiastră!
În poveste
ea fură din curcubeu
culoare
şi-o lasă în chipuri de flori
menite să-ţi atingă palmele.
Doar tu ştii cum se culeg!


E linişte sub acoperiş,
dar nu se doarme.
În cuibul ei,
pasărea visează cu ochii deschişi
înălţarea într-un cântec
doar de tine ştiut !

“De ziua ta, te voi chema
În sufletul şi-n ochii mei... »

Voi fi găsit!

Voi fi găsit destule cuvinte
pe care să le-mbrac în cocori,
să-ţi vină în primăvara ochilor
fâlfâind suflete ne-nţelese
pe care să le desparţi doar cu semn
de mână făcut.

Voi fi găsit patimi pe care să le îngrop
la rădăcina unui copac
unde să-ţi verşi plânsul,
când niciunul dintre noi nu va mai vorbi,
pentru că vor fi plecat cocorii demult
lăsând în urmă
doar o sfâşiere de glasuri.

Voi fi găsit paturi de iarbă
în care să moară suliţe de soare
otrăvit,
pentru că noi, noi doi,
n-am reuşit să ne privim în ochi
niciodată!

Conexe

„Există fiinţe pe care le asasinezi obligându-le să existe. Uneori, nu trebuie să li se permită oamenilor să fie vii, chiar dacă asta înseamnă să nu trăiască decât din mângâieri ţesute cu partea cea mai tăioasă a aerului.”
Martin Page-Libelula


Am şi-n gene buburuze
Prinse-n firele confuze
Şi, deşi mă-ncearcă zborul,
Nu-mi pot ridica toporul
Să retez lumina-n care
Libelula gustă zare.

Mi s-a poticnit în buză
Şi-a gemut ca o lehuză
Ce născuse, prin urmare,
Într-o lume sclipitoare,
Smalţ cu irizări albastre -
Curcubeu în pumni de astre.

O crezusem o zăludă;
Îmbrăcată-n verde fludă,
Mi s-a cuibărit aproape
De cortina prinsă-n pleoape,
Aruncând pe scenă,-n irişi,
Pofte pentru zece ibişi.

Şi-acum o privesc senină
Cum de ciocuri se anină,
Când se zbate-n game stranii;
Parcă-ar depăna citanii
Dintr-o carte învechită,
Scrisă-n piele de răchită.

Veghere

Veghind somnul,
am aflat că zidurile fără iederi
sunt ca nopţile fără visuri,
ca cerul fără nori,
ca alergătorii fără drum.

Nu mă doare depărtarea,
ci ochii care uită să mă privească
în nopţile neliniştii
şi-n zbuciumul vieţii.

Singurătăţile se împletesc,
apoi se odihnesc în cuiburi
de vultur
privind la măreţia timpului
care ne stă de strajă,
până când vom învăţa
că, apropiindu-ne sufletele,
vom dăltui chiar şi-n stâncă
o formă de iubire.

Veghind somnul,
am aflat cum se naşte un răsărit
şi cum clipeşte o ziuă,
iar sub geana ei
m-ascund lacrimă-n frumuseţea
pe care vremelnic
poţi s-o cuprinzi c-un sărut.

Neputinte

N-am putut măsura o îmbrăţişare
cu palma,
pentru că mi s-au răsfirat degetele
dincolo de aşteptări,
unde ornicele caută-n colb
limbi de împrumut
să-mi arate ce mi-a mai rămas de trăit.

N-am putut măsura o privire cu ochii,
pentru că-n irişii mei
s-au odihnit atâtea ploi,
încât mi-a pierit somnul
şi uite,
nici măcar în braţe de copac, desenate,
n-am putut să mă-mbrac
(fugise din ele freamătul).

Şi n-am reuşit să mă lepăd;
(în mine păcatul de a dărui este la el acasă)
am urgisit caii să colinde
până ce copitele se vor preface în fluturi,
doar că să schimb ceea ce iubirea mea
n-a putut face vreodată.

Camelie în iarbă

Dacă aş fi fost o Camelie,
m-aş fi lăsat despletită
în palma care nu doare
când frigul o-ncearcă.

Dacă aş fi fost o Camelie,
i-aş fi spus soarelui
să-şi cuminţească privirea
când pământul strigă.

Dacă aş fi fost o Camelie,
m-aş fi lăsat pradă
în roua cuminte
a fiecări dimineţi în care
lumina-ţi zâmbeşte;

acolo pasul tău mângâie
şi privirea coboară diafan
salutând gândul
de-a fi fost o Camelie
doar pentru tine…