Stropul de ploaie

Sunt un punct într-o mare de suflete.

Lumea nu-ncepe de-aici
şi nici nu se sfârşeşte cu mine;

iubirea mea-i faţă pentru oglinzi
din care se desprind cioburi;

dacă te laşi tăiat în ele
e pentru c-ai încercat să vezi cine sunt,
dacă sângele te sperie,
înseamnă cu nu vei cunoaşte
cât de fine sunt petalele de mac,
pentru că grâul a crescut prea înalt
(tot ploaia e de vină pentru asta).

Am nesocotit un punct
şi m-am închis în altul
pe care n-ai cum să-l înţelegi,
pentru că se mişcă ne-ncetat...

e-un simplu strop de ploaie!

Sunt ploaia ta!

Doar ploaia poate să trezească
la viaţă florile din rond
ori poate chiar să umezească
privirea unui vagabond.

Doar ploaia poate să mai şteargă
păcatul nost iniţial
şi-n pasul serii care-aleargă,
s-aştearnă patul nupţial.

Doar ploaia poate să alinte
pe ramuri verzi deschideri vii,
să strice făr’ un dram de minte
un vis frumos de păpădii.

Când o să ştii că eu ţi-s ploaie,
Ferestre să deschizi rapid,
Sub streşini pasul meu se-nmoaie ;
Rămân un elixir sapid.

Mă sorbi şi-n gura însetată
Cuvinte se neliniştesc
Sunt ploaia ta, aşa ciudată,
Sunt ploaia ta şi te iubesc !

Nelinişti

Să bei tot cerul, chiar n-o să-ţi ajungă
Albastru miozot să-mi torni în poală,
Când sufli greu, furtuna-ţi mă alungă,
Încât sub palma ta devin o coală.

Pe trunchiul ei se-aştern săruturi-umbre
Ca păsările ce se pierd în zare,
Când ţipă scurt, în episoade sumbre,
Ducându-şi morţile pe val de mare.

Un rest de zbor şi-o aripă-n mătase
Mai curmă glasul ostenit de vânturi,
Îmi ogoieşte sensuri prea nervoase
Zidindu-le-n arome de pământuri.

Şi nu ştiu dacă fericirea doarme
Ori poate-i aţipită-n campanule,
Când văl de neguri izbutesc să sfarme
Iubirile cu droguri în venule.

Mai scriu!

Elena, am pornit de la o zi...


Mai scriu şi nu ştiu cărui anotimp
să-i cer o moarte
când nici destinul meu nu are timp
şi limbile-s legate de o noapte ;
când născocesc tăceri
din zbor de fluturi singuratici
şi-mi las pe drumul tău
cu nepăsare paşi apatici.
Mai scriu.
Nu-mi pot lăsa în umbră călimara,
iar din cuvinte-i făuresc
în rondul zilei scara
pe care s-o cobor mereu în taină,
când amurgul
mă înfioară şi-mi strecoară-ncet
în minte
iubirea mea pentru poet.
Mai scriu
şi chiar de neagră-mi este primăvara,
pun muguri să colinde
cu suflet depărtarea
să uit de mine şi de îngenucherea
gândului în iarnă
când pun uitarea peste sufletu-mi
să cearnă.

Adună-mă!

Sălcii drese-n strop de verde
Mi-au zâmbit în colţul gurii.
Mi-am uitat simţul măsurii
Şi le-am spus că mă voi pierde

Într-o ploaie cu descântec,
Să dezleg sensuri de tine,
Iar culoarea din stamine
Să-mi acorde-un pas în cântec

Printre-atâtea crengi cu muguri,
Picurând albastrul rece,
Să-ţi arăt că mă voi trece
Neştiută-n timpi nesiguri.

Uite-aşa clipa se-nclină
Când mă scutur spre pământuri,
Pregăteşte-n grabă ciuturi
Şi în tine apă-adună!

Paloma, ah!!

Să te mai beau, oranj de soare,
pe-o plajă de prin Zanzibar
Mahmud la albele-mi picioare
Cu lotus alb în buzunar.

Să nu mă crezi că-s deocheată,
Pe Vargas Llosa l-am citit,
Caiet mi-am început îndată;
Voi scrie după asfinţit.

Până atunci îţi sorb aroma
Cu sâmburi de migdale-n ea,
Dar tu m-alinţi încet…Paloma,
Ai pielea ca de catifea!!!

Înmiit

Să descifrezi cum sunt - şaradă -
cuprinsă-n muguri de cais,
lăstuni trimite-mi la paradă
şi-un inorog în ultim vis!

Naiade scriu spre tine carte,
Fântână-n care să te-adapi,
Tu însă pleci iarăşi departe,
De-o dezlegare vrei să scapi.

Dar gol mereu pe dinăuntru
Şi-n primăvară pustiit,
Îmi laşi un cub în care intru
Purtând păcatul înmiit!

Dezmăţ

Spiţa-n roata morii tace, apă-i prăvălită-n val,
Din alcovul meu rapace pleacă îngerii pe-un cal
Să colinde printre nuduri de sulfine-amorezate
Ce stau tolănite-n iarbă, când cu rouă botezate,


S-au gândit s-ademenească fulgii mari şi jucăuşi
Din ninsoarea-ncremenită lângă ivăre de uşi,
Neştiind că-n grabă plopii ard în trup de lumânare
Când aşteaptă-n taină stropii dintr-o ploaie-întâmplare.


Matematici cu păianjeni, drumuri pline de cu zori
Doar de iele-nţepenite în iluzii de ninsori,
Prin livadă îngeri strigă, iar în ropote de ploaie
Uite cum îşi spală trupul în grămada cu şuvoaie.

Neputinţa ploii

Din neputinţă strigă-o ploaie
Când primăverile nu vin,
Când vânturile se înfoaie
Şi-n creştet pun amar suspin.

Prin dale apa se strecoară,
Pământul este obosit,
Aşteaptă glasul de cucoară
În zări albastre irosit.

În tăinuita dimineaţă
Ce va sosi la tine-n prag
Să risipeşti prin lume ceaţă,
Iar ploile dintr-un şirag

Să le opreşti la tine-n casă,
În ochii de icoane vii,
S-aprinzi o candelă pe masă
Şi ruga mea s-o reînvii.