Alegeri

Nu.
Nu mă ţine o părere în viaţă;
în convingeri mi s-au înfipt oasele
şi ciment de înţelepciune
caută
pentru atunci, când, împuţinată,
mintea mea va rătăci
alb
în labirint de păreri fabricate.

Doar câte un seism
îi mai mută malurile spre alte idei
şi-atunci pământul cu principii
se spală în vartejul furios
al nesiguranţei;

e timpul când mi-e greu să decid:
tac a primavară sortită desfrâului
sau caut in iarna uitării absolute?

Rămăşiţe în livadă!

Ce-a mai rămas din noi
E doar splendoare-n iarbă,
Cu ochi pierduţi în ploi
Şi lacrimi scurse-n barbă.

Când melcii rătăcesc,
Sunt casele golite,
Prin hume se pornesc
În brazdele ivite.

Sălbatic strigă flori,
Cireşu-nnebuneşte
Culeg din el fiori,
Iar vântul m-ameţeşte.

Te caut ne-ncetat
În dungă de livadă,
Trăsurile-au plecat,
Iar caii sunt grămadă.

Li-i osul înverzit,
Pârleaz le e grumazul
În ochiul mucezit
Azi îmi privesc obrazul.

Ce-a mai rămas din noi?
Secundă ne-mblânzită
Distanţă pentru doi
Şi-un mugure - ispită!

Acoperă-ne, primăvară...

Aprinde primăvara felinare,
Brânduşele mijlocu-şi încălzesc,
Se cântă-nalte imnuri pe altare
Când mugurii pe ramuri iar plesnesc.

Din pleoapele de iarbă curge rouă
Şi căutăm prin urme din zăpezi
Un clopot alb, în haina lui cea nouă,
Un mire pentru floarea din livezi.

Noi am uitat ce însemna nuntirea
De când pe lume ne-am înstrăinat,
El a-nvăţat în vremi ce e iubirea
La streaşina zăpezii aninat.

Ne răscoleşte viforu-n privire
Nu alergăm să prindem rugăciuni,
Altarele au urme de-amăgire,
Ard lumânări cu iz de-amărăciuni.

Mai locuieşte iarna-n ochi de ceaţă
Când ne privim străini şi-atât de goi,
Suntem livizi şi păcăliţi de viaţă
Acoperă-ne, primăvară,-n ploi !

Sămânţă de iubire

Eu sunt femeie
şi-n glasul meu e-o mare
cu ţipete de albatroşi,
sunt dimineaţa-n care soarele răsare
-răsfirul pentru ochii luminoşi.

Să nu mă cerţi
când mâna mea întinsă
va tremura pentr-un cuvânt;
în adevăr,
întotdeauna ninsă,
eu voi păstra un jurământ.

La sânul cald
- odihnă dulce -
stau toate visurile lor
şi-n dorul meu
urcat pe cruce
e numai bunul Dumnezeu.

Eu sunt femeie
şi mai presus de toate
sunt o mamă,
ştiu ce-i durerea,
plânsul şi mi-e teamă,
dar pun în toate, mai presus de fire,
sămânţa mea –sămânţă de iubire.

Anormal?

sursa foto Victor Mihiş


Să-ţi spovedeşti păcatul în mugurii de floare
Când primăvara-i cântec, lumină-n Dumnezeu,
Să baţi la porţi deschise, livezile-s în soare
Aşa tu vei purcede spre-un tainic elizeu.

Şi slobozeşte gândul în vântul cel subţire,
Seminţele ascunde în brazda de pământ,
Coboară-ţi în tăcere o ploaie-amintire
Din ele să renască acelaşi blând cuvânt.

Când ridul amăgirii se cuibăreşte-n frunte,
Iar moartea ne priveşte, un semn făcând din mâini,
Tu strigă iernii aspre cu nopţile-i cărunte
Că primăvara asta ne pune-n palme pâini.

Şi înfloreşte-mi lunca, iar duhul dimineţii
Presară-l peste sălcii, în ochi deschis pe mal,
Respire apa-n mine şi-n valurile vieţii
Să cânte armonia bizar de anormal.

Arături

Poate-am să-ţi mulţumesc
pentru primăvara din mine
stoarsă de seve
şi-ngenuncheată în mugurii sclaviei;

a coborât în ei frumuseţea
şi stă ca o rugă
în altare de livezi.

Cum să te superi pe Dumnezeu
când ţi se dă
atâta frenezie în vene?

Caută să citeşti pe scoarţe;
copacii au scris te iubesc pe frunţi,
au muiat buzele în boare de vânt
şi te sărută;

numai tu nu-i vezi,
numai tu n-ai priceput că,
pentru a asculta muzica mea,
trebuie să cauţi acorduri,
în game uitate undeva
printre bulgării de pământ.

Suflă spre ei cormana
şi le roteşte minţile,
iar dacă mâinile tale nu vor atinge viori
primăverile toate vor muri
fără să le fi trăit vreodată...

O trecere prin iarnă

Ai uitat să zideşti
cum se cuvine ferestrele;
poate de aceea ţi-au năvălit
în inimă fluturii de gheaţă!

Uite-i cum stau înmărmuriţi
pe o verandă
unde sufletul îngenunchează
punând în braţele iernii
încă o rugă.

Cât frig să ne scuture fiinţa
ca să ascultăm împreună
povestea înmuguririi,
şi cărui copac să i te încredinţezi
când nici în tine nu mai încapi?

Încă trăiesc sub izvoare
de gând
şi numai primăvara-mi aude plânsul,
de-aceea mă tocmesc
pentru ziua din urmă a fluturilor
cuibăriţi în tine
şi rog pământul să-mi înghită
toate lacrimile.

Aşa vor înflori albăstrelele
şi vor flutura macii
ca semn al trecerii mele prin iarna ta.

Dragostea mea - apă

Dragostea mea, când curge,
uită de albii
şi se revarsă
precum razele unui asfinţit blând
peste lume;
nu există diguri care s-o stăvilească
şi nici lunci care să nu clipească
domol în ochi de apă limpede.

Dragostea mea, când curge,
duce spre delte de gând
cuvinte care nu te îneacă,
ci te-ajută să-şi răcoreşti sufletul
în veri însetate de dor
când colburile distanţelor
îţi mătură trupul.

Dragostea mea
sparge munţii şi scrie pe creste
cu verdele speranţei,
spală pietrele de păcat
şi oglindeşte chipuri,
e mereu temătoare în faţa timpului
şi nu uită niciodată
de rădăcinile sălciilor care
îi plâng la picioare.

Tresăriri

pictura de Vali Irina Ciobanu



















Iubitul meu, se scurg din streşini
Doar picături de amintiri,
Printre crenguţele de vişini
Aleargă mii de-nchipuiri.

În primăvară se despoaie,
Copacii uită-acum de ploi
Un fir de aişor se-ndoaie
Ducând zefirul înspre noi.

Şi muguri dorm adânc pe ramuri
Tu n-ai venit ca să-i trezeşti
Îmi bat sosirile în geamuri
Se-aruncă picuri în caleşti.

În zbor uitat de rândunele
Înalţ iubirim strigând uşor
Să fugă dorul meu cu ele
În luna-ntâi, de mărţişor.

Să nu-l mai prinzi la tine-n palme
Şi, părăsit pe un răzor,
Să-l laşi să guste iar sudalme
Din gura tinei pe ogor.