muzici

1.suport cu privirea frumuseţea pustiului din mine oglinda asta nu minte se sparge adevărul în fiecare lob de argint de care atârnăm cuvintele e frumoasă proasta dracului un tartor se hlizeşte mărunţind uşor din buze i-am făcut-o de data asta porţile raiului doar un desen simplu într-o iluzie rotitoare prin mintea noastră

2. memorii fărâmiţate în secunde supuneri nefireşti un condamnat la viaţă strigă bucuria pe marginea unui drum se adânceşte golul în stânga inima frumoaso cum te zbaţi între lacrima unei iubiri otrăvite şi emoţia gândului că eşti să-ţi înflorească piatra în anotimpul de păcate întru îmbrăţişarea ei perenă

3 atât de simplu gestul scris în mine în puţinul care sunt nimicul capătă culoare curcubeu graţiat de la moarte vă jur pe onoarea mea ploaie tocată sub muzică sinistră de obişnuinţă
în preajma indecenţei florile mă îmbracă

4.mâna ta - recviem

tranchilizant?!

1. sub corzi frica mea se numeşte adânc imposibil să nu trec vocea înlăuntrului meu vine dintr-un ziar cu veşti bune pe care tocmai ce l-a aruncat băiatul cu bicicletă în faţa casei bătea vântul dinspre fluviu un pescăruş cu ochii tăi în cioc sinistră moarte sub ploaia căzută azi noapte nu ştiam de ce nu pot dormi

2. un pumn de pastile să-mi rezolve insomnia cişmigiul tău pierdut într-o vară când nichita n-a fost de ajuns pentru mânuirea pietrei vinovată plăsmuire să mă oprească în drumul spre atriul obosit de palpitaţii o uşă se închide alta se deschide puteai să tragi un oblon oricum nu se cunoaşte deseori e întuneric în inima ta

3.schimbi arunci înnozi verbe într-o imagine sepia femeile se ţin alături numai să nu le încurci cum faci de obicei cărţile se păstrează în bibliotecă banii în conturi într-un ciob de lună laşi un vârcolac - jocuri prin insomniile uneia dintre ele se spune c-o iubeşti dar ştii cum e gura lumii pământul n-o astupă

4.nu ai ce pierde sărăcindu-mi sufletul câştig - a lor va fi împărăţia - tu m-ai uitat demult

aţipit

bătrânul se întoarce
spre cuvântul
despletit în ochii mei
unde căutarea
nu moare
golul se umple de flori
fără braţe
cu parfum amărui
să ne amintească
de coşmaruri
trecute în nefiinţă

dormi?

fulgeră-mi nimicul

să-nvăţ că trecerea
capătă aripi
dacă mai cred în tine
în timp ce
stau înghesuită într-un melc -
nevorbitoare fiinţă
tihnă a dimineţilor
prefăcute viori
cu strune de iarbă
ascuţită de vânt

şi luminează-mi noaptea
când înfloresc stelele
ca să văd scara
ce urcă spre cer

undeva
pe cozi de comete sălbatice
ne vom da coate
iubitule
nu te preface că nu mă cunoşti...

nevăzătorii

călătoresc
prin mine
ca un sunet candriu
fugit de acasă
cu tălpile goale
prin puzderia
de stele
micul prinţ m-ar invidia
se-ntâmplă
să străluceşti
pe dinăuntru
iar asta îi împiedică
pe mulţi
să ştie cine eşti

intoxicaţie

1.mor în mine poeme neatinse mor - nişte furnici strivite în oraşul unde oamenii merg numai pe jos facem economie de gesturi şi bolborosim cuvinte numărăm cu sfială morţile din cartier încă unul încă una flori amestecate cu lacrimi la sfârşit de campanie pentru cine sunt eu? nu mă amesteca în ploile născătoare de curcubeie, deja e mult, acasă e un fel de buncăr nu mai vin ăştia odată cu bomba măcar să ştim că ne aflăm în treabă cu ceva

2.mănânc puţin ceasul regurgitează prea multe secunde înfulecate din viaţa mea aleg să-mi port fricile ca o cămilă beduinul se pare că mai avem de mers prin pustiu o lună, două, trei, asta dacă nu bate vântul niciodată nu ştii de unde bate vântul să fiu invizibilă ca o iubire din jurnalul tău de adolescent ce bine că eşti ceva mai încolo

3.trebuie. impersonal trebuie. aia spunea ar fi bine, mi-ar plăcea, se poate să... nu mă mai includ ca operaţie a mulţimii sunt diferenţă – ce e în una nu e în cealaltă, ochii tăi să vadă luna tresare în porţiunea mea de stabilitate EŞTI VEI FI alb sărutul de ziuă îşi primeşte binecuvântarea e duminică aicea plouă de rupe

4. tu-mi spui nu mai plânge e târziu...

spontan

strig
aerul doare sub
un avort de sunete
nu mi-a garantat
nimeni că iubirea mea
o să reziste

se mai fabrică oxigen?

personal

am plecat

sub ploaia de peşti
îmi tremură apele
tulburi
vii
nehotărâte
fără tihnă
sună personal
ştiu
mereu personal

se întind năvoade

prea multă linişte
în barca unde îţi hrăneşti pescăruşii

niciodată nu ştiu la ce să mă aştept
când spui „te iubesc”...

trase(e

gândesc în dezordine

nicio noţiune geometrică
nu mă poate cuprinde
la naiba cu poeme izvorâte din sfere
cu triunghiuri în care
lehamitea de noi e la ea acasă
nu sunt o albină de hexagon
iar într-un cerc punctele se volatilizează
precum o iluzie răzvrătită

respir o matematică
în care pântecul nu se măsoară
în centimetri
ci în săruturi scăpate haotic
din dorinţă
poate aceeaşi dorinţă
lăsată în mansarda plină de fluturi

dincolo de ferestre lumina îşi cere scuze
pentru invazii
lăsându-mă să renasc
punct

ea scrie din ea

dincolo de somn
frica îi este înveliş –
o respiraţie rece
de cardiac
fugind permanent
de inevitabil
când moartea calcă
pe covorul roşu
aşa se re(inventează
tortura
sub ghilotina obişnuinţei
viermii neîncrederii
îi rod gândurile
doar câteva litere
înşirate
mai dau sens cuvintelor
şi atunci scrie din ea
ca o apă ce sărută
încet piatra...

de ce i-a spus te iubesc?

pentru că...

în fumul său leneş
poetul nu poate
înlocui argintiul
decât cu iluzia
că fluviul îi curge printre degete
ca un şarpe
mulţumit c-a învăţat-o pe eva
să păşeasca alături de adamul ei

restul e doar poezie

îmi pasă...

de umărul crucii
pe care lumina îşi sprijină bărbia
când liniştea
se coboară în arterele noastre
încremenim
sub zidul unui timp
ne lăsăm deprimarea
într-o sporovăială trufaşă
de sensuri
apoi aruncăm
unul în altul cu câte o fericire
ca şi când am fi doi copii
veseli de prima zăpadă

constrângeri

poţi închide o pasăre
într-o colivie
un ochi în palma nopţii
sau un lacăt cu o cheie
bine lustruită
însă
nimeni nu te îndreptăţeşte
s-arunci într-o temniţă
sufletul unui om

ştiu că într-o zi uşita coliviei va fi ruptă
o dimineaţă se va scălda în irişii kaki
şi-un lacăt va cădea sub greutatea
unui baros

doar sufletul omului nu va mai fi la fel

atunci când spunem că suntem singuri, minţim...

până la...
durere vei avea de urcat
fie un munte
fie o treaptă
ajuns în inima ei
te vei simţi om
nicicum singur
eşti tu şi durerea ta –
casa în care locatarul
îşi încălzeşte mâinile
în focul puterii
de a strânge din dinţi
până va simţi
că victoria nu-i decât
un cuvânt care poate fi scris
şi cu litere de mână

netezesc

două câmpuri
cu privirea
un obraz cu mâna
şi trupul tău
cu o iubire nouă –
doină şoptită
când înserările
se apleacă peste arbori
de bătrâneţe
nu vor muri cântecele
din anii mei
le voi da viaţă
pentru clipele
în care nu-ţi voi mai fi
decât un colind
rostit într-o iarnă ceţoasă

am invatat...

mersul fluturelui
lectia adevarului
si pe de rost poemele tale

nu era nevoie sa strige
nimeni ca te cunoaste
nu era nevoie
nici sa-ti goleasca poezia
cum o toamna
rupe din frunzis viata

simpla mea trecere
prin tine
se va numi iubire mereu...

mâine...

Dacă voi orbi, înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul.

Daniel Corbu

 mă vreau nevăzută
ca un aer ce umblă desculţ
prin iarba
înţesată de greieri
el poate călca în picioare cântecul
ai făcut-o şi tu
când ai ucis privighetorile
ce-ţi invadaseră
camera

într-o zi...

vei înţelege
cum se acoperă cu soare
o umbră -
aşa ca mine

laşi o fereastră deschisă
pui un pescăruş să zboare
apoi sfinţeşti poemul
pe care, din când în când,
îl arunci peste liniile molatice
ale “desenului” ei

trebuie să fii nebun
să n-o simţi
paragraf într-un text
ce alunecă spre plus infinit

nu voi mai scrie despre...

eu n-am lipit cuvinte
şi nici pietre n-am spart

eu n-am cumpărat poeme
le-am probat doar să văd
cum se mulează pe sânii mei
pe coapsele mele
unele mi se potriveau de minune
altele prea largi
pentru un suflet atât de mărunt
mi-aduc aminte că-ntr-o zi
degetele poetului
se încurcaseră în gaica unui sens
atunci am înţeles
că singurul mod de a fi
era desprinderea

acolo

i s-au terminat toate cuvintele

el pipăia
doar o piatră cenuşie
rămasă fără râu
o răsucea pe toate părţile
ca pe un cub rubik
încercând să-i dibuiască
dezlegarea
în timp ce poemele sale
îmbrăcau moartea stranie
a secundelor
inerte ca o hiroshimă
îngenuncheată

peste aripa ei

cerul se scutură
a ninsoare miroase clipa
şi-n pielea secundelor
pătrunde iarna
ca un infractor mărunt

să-i închideţi porţile
sună a privare de libertate
mai bine
puneţi zălog un stindard
să imite zborul păsării
care a trecut
vămile
fără să-şi părăsească zborul

împietrit

zâmbetul meu -
stema atingerii tale - ultima -
ca o livadă ce se dezbracă
în palma unei toamne singure
cu păsări alungate
în febra unui ţinut
pe care toti l-au botezat
dragoste
ca să cânte mereu
în strana
unde îngerii vin să-şi lipească aripi
apoi să colinde
(nu contează că şchiopătează –
ei ştiu mereu să facă din piatră
râu)

cerc fără vicii

cât fum trebuie
să acoperi
neliniştea
prinsă în estuare
nici marea nu ne mai primeşte
când nu ne suntem
împărţim pâinea cea de toate zilele
mai apoi flămânzim
numai să îndestulăm
cu lacrimă
vaduri în care amintirile
au secat
încercând să apropie malurile

într-o zi
vom fi doar pământ...

păpădie

sunt o plictiseală
priponită pe un câmp de stele
pasc din noapte
frageda uitare de sine
alung în roua dimineţii
urme de lacrimi
să le înghită vreun râu
adormit
printre ierburi păcătoase
c-au crescut îndelung
abia înspre ziuă
mă recunosc –
emoţie cu fular alb
împrejurul gâtului

mereu

las noaptea
in luntrea incarcata de stele

pe mal -salcie
tremurand ma adun

scuturat de albastru
cerul mangaie mana amputata

poetul meu scrie cu inima
si-n glasul sau
reincarnarea clipei
se numeste mereu timp...

insuficient

ochiul uitării
nu mai înfloreşte
i-a fugit primăvara
în locul
unde ne-am părăsit dragostea
ca o lehuză
copilul născut din flori
lumea să nu-l ştie
şi nicio gură
să nu-i rostească numele

aş plânge

până m-aş topi –
necuvânt în marea ta de semne
albe
ispititoare
lungi ca nişte ore
atârnând în ornice de lemn
mistuind ce-a mai rămas
din timpul nostru împreună
şi-n poezia ta
adăpost mi-aş găsi
chiar şi atunci când pietrele
mi-ar fi acoperământ
înainte de plecare
spre somnul nesfârşit

nevoie

câteva zile
şi greierii mei de piatră
îşi vor dezmorţi picioarele

printre firele de iarbă
strune rupte
în pieptul unui pământ
fără ploaie -
sterp
cum inima unei femei
fără iubire

unde e tihna morţii mele
în care cântec s-a irosit
ca un aer
de care am atâta nevoie?

mai presus de mine, El...

Acum tânjesc. Sub cruce-Ti sunt fărâmă
De viaţă plămădită să tot spere
Când simt că totu-n juru-mi se dărâmă,
Las moartea să colinde prin artere.

Nu-i somn destul să-mi liniştească glasul,
În cântec legănat îmi vărs durerea,
Însingurat prin lume îmi e pasul
Şi-n lacrimă, pe-obraz, îmi vărs tăcerea.

Să-ţi spun că ştiu? Că astăzi iar amarul
Mi s-a prelins ca Dunărea în pleoape?
Tu mi-ai zâmbi. În Tine este darul
Şi dragostea aproapelui de-aproape.

M-aş adăpa din ea, dar sunt departe,
Atâtea necredinţe strânse-n mine...
De-ai mai putea să îmi trimiţi o Carte
Lumină să presari... să-mi fie bine.

îşi poartă zâmbetul

prin aerul uscat
cu bucuria luminii
ce-mpinge noaptea
în goluri
din timpul său
nicio secundă
nu vrea să plece
cu tine, de mână,
îşi va scutura floarea
peste tot ce se numeşte
cântec uitat între
coastele unui zid...

e infantil

să credeţi că pot încăpea
sub o carapace

plaja pare a fi ameninţată
în ultima vreme
de păsări prea flămânde
să mai poată scăpa

şi câte cuiburi
ar fi putut săpa împreună!!!

prin(semne

dacă tac
nu înseamnă că mi s-au terminat cuvintele
tropăie în mine vorbe iscate din degetele tale
pe care cerneala nu se usucă
niciodată, poetule...
mereu mă vei scrie
chiar şi atunci când atingerea
va rămâne doar un semn de aer străin...

Dor(demodat)

Dor lăsat în poarta ceţii
Sub lămpaşul dimineţii,
Dor de carnea albă-a florii
Stinsă-n vetrele ninsorii.

Dor de fluviu, de cuvinte
Prinse-n literele sfinte,
Dor de stele-ndrăgostite
Şi pe cer nedespărţite.

Dor de închisori în luturi
Cu zăbrele de săruturi
Unde crucile-s doar semne
Strânse-n chingi cu braţ de lemne.

Dor de picur de otravă,
Dor de aer, de istravă,
Dor de ploaie-n pâlcuri dese,
Dor de moarte-acum se ţese

Dor de tihnă-n zăbovire
Smălţuită cu iubire,
Dor de vaduri fără ape,
Dor, iubite, de aproape...

câteodată...

suntem hoţi de sunete
prin gura livezii ne furişăm
săraci
înfometaţi de cuvinte
cioplim din muguri idei
în cântec de nai
ne pierdem urmele -
profeţii
pentru blândeţea unei dureri
care ne arată
cum se moare frumos...