Ton rupt

Azi nu mai dau cu banul, azi am plecat de-acasă –
Îmi este primăvara o dragoste blajină,
Asprimea încolţită în pieptu-mi nu mă lasă,
Îmi tot fărâmă scena şi trage de cortină.

Îi spun că eu – actriţa – am roluri mult mai multe,
Iar glasul, prin livadă, în zile-l voi petrece
Să vină iar cocorii şi cântecu-mi s-asculte,
Să uite-acum de iarnă, de ploi, de vântul rece.

Tristeţea se va stinge sub tristele omături
Şi-n colţul ierbii crude vor odihni petale
Când, alergând spre tine, ca să îţi fiu alături
Vom împăca pe hartă vechi puncte cardinale.

Spre fluviu ne vom scurge, destine-n gura humii,
Albastre umbre simple ca norii-n primăvară
Şi-n toamne vom petrece la marginile lumii
Ca să renaştem iară – lumini în ochi de seară.

Agonie blândă

Pe ramele de lotcă se zvântă primăvara -
Călcase peste fluviu, agonizând în port,
Am luat-o iar de mână şi n-am simţit povara
Pe care-ai aruncat-o fără prea mult efort.

Eu n-am uitat vreodată s-alin însingurarea
Şi n-am uitat, iubite, nici ploile din noi
Zăpezile din muguri de-or înveli cărarea,
Să nu-mi ceri niciodată să caut înapoi.

Voi pune albatroşii să-mi vânture tăcerea,
Fărâmele de versuri le-oi arunca la mal,
Iar pâinea cea uscată care ne-a fost durerea
Voi aşeza-o, poate,-ntr-o mână de hamal.

Pe cheiul plin de soare îmi voi petrece cântul,
Ca o smintită frunză mă voi desprinde greu,
Mă va purta prin goluri în palma sa doar vântul
Care va şti povestea – a mea şi-a ta – mereu.

De(mers alb...

Prin timp ne suntem simplă întâmplare -
Un fapt divers rescris la nesfârşit,
Firescul val născut din ochi de mare,
Topit apoi în ţărmul liniştit.

Am scris în noi o trecere de ape -
Un cântec de iubire,-mpărtăşit,
Ne-am fost mereu departele-n aproape
Şi pasul pe un drum fără sfârşit.

Mă-ntreb, iubite,-n ploaia cea sticloasă
Nu va muri tot ce-am trăit un an?
Aruncă-mi umbra-n tot ce-a fost „acasă”,
Păstrează-mi încă zborul diafan.

Şi nu picta-n culoare sumbră seara
În care mersu-mi alb va poposi,
Se va topi-n lumini călduţe ceara,
Chiar de secunda - timpul va cosi.

Îndestulare

Azi ţi-am lăsat
un pumn de păsări
să-ţi hrăneşti cu ele
cerul -
cu mine te-ai otrăvi...

mâine...

nu ţi-am fost lacrimă -
strop de iubire curgând pe obrazul tău
m-ai fi simţit coborând
în limanul
unde amintirea poartă şi azi
urma sărutului meu

şi nu ţi-am fost cântec -
m-ai fi purtat în cuvânt
adiere de frunză
când vântul strecoară
prin mine dorinţa pentru un nou anotimp

şi nici pasăre -
zbor risipit în toate dimineţile tale
când aripa îşi găsea linişte
în ultima îmbrăţişare
încât mă întreb
mâine ce îţi voi fi?

fantasma

în spatele cortinei
fluturele îşi dezbracă haina
în fond acolo iarna
s-a spânzurat de tavanul
pe care nimeni nu mai lasă vreun semn
un singur bec
plin de praf se leagănă bolnav
în timp ce şoarecii
povestesc istorii
doar muzica fluviului
mai poate să inventeze sunete -
îşi pune bemolii în mişcare
niciun diez în mirare-
coborâm în tăcere de final
îmbătrâniţi şi cu roluri consumate
poetul tace
doar scaunul său se mişcă
bezmetic
duhul său ne vizitează din când în când
ca un arhitect pregătit să ne construiască frica
între timp fluturele s-a învelit
cu noaptea întinsă între noi

insula

căutaţi fraţilor
în metafora ei veţi găsi o fântână
au săpat-o demult
când pământul
îşi ascundea apele
de pofta pescarului
nu stricaţi ciuturile
puneţi luntre cu privire verde
să caute în malurile ei
răcoarea
când osteniţi de viaţă
veţi împleti drumuri
prin ostroave
acoperite de necuvinte

povară?!

luaţi-i robului cazna
prea multa piatră mângâie călcâiul
mai bine ziduri între mine şi
mâine să ridicaţi
şi prin spărtură
ochiul vostru să cunoască
răsuflarea
din gura flămândă
ce caută să muşte viaţa de umăr
ca pe o ibovnică
uitată între faldurile
albe prinse-n geana livezii
căci groaznică-i liniştea
când întristarea se numeşte simplu
trecere prin timp

Dez(orientare

Nu te mai simt în ochiul disperării,
Nu te mai simt în malul meu uscat
E-aproape primăvară-n sânul florii
Şi-n mine doar un gând neîmpăcat.

Mă rog de stele să-mi mai lase iarna -
În cioburi îngheţate să m-ascund,
Să-mi intre frigu-n taină prin lucarna
Uitată-amăgitor în „joc secund”.

Lipeşte-mi de uitare nălucirea,
Zăpezii mele dă-i un alt contur -
Să-ţi fie-n primăvară strălucirea
În mugur răsărită – albul pur.

Şi-atunci când pocnetul livezii doare
Să te întrebi: O mai iubesc la fel?
Mai port sub piele încă-a ei candoare
Şi-n deget nestematul său inel?

sfat

întindeţi aripile păsării
pe eşafod
în cuie prindeţi-le
şi pe zborul ei ucis
lăsaţi rubinul să-mi strălucească
l-am ţinut strâns în cutia aceea
numită lacrimă
acum decorez
cu el fiecare trecere
prin ochii călăilor
din viaţa mea

de(limitare

nu ştiu unde începe
şi unde se termină întunericul
trasez prin el o linie albă
cum desenam şotron
în piatra copilăriei mele
pentru că eu iubesc şi îngerul
şi demonul -
camarazii de nădejde ai poetului
în nopţile mele
devoratoare de cuvinte
şi merg
aerul să-l calc
să-mi crească în ochi fulgere
când sub ploaia trupului meu
începe altă noapte de dragoste
pe care mâinile lui
o modelează încet
ca un cântec pierdut printre
coastele unei harfe

schimbare

înfloriţi în creierul meu
cireşi
să rodească în veri
gândurile mele roşii
în oraşul marilor nebuni
am rămas enclava
unde poezia tresare
când copilul acela îşi strigă mama
nu sunt eu
eu am adormit ţinând la piept
o tăcere
pământul meu plin necuvinte
îşi caută morţii
îi mângâie cu ploaie
socotind că-n fiecare plecare
e doar o întâmplare tristă
aşa cum voi fi când
stelele vor scutura peste noi
frica de veşnicie

bine(cuvântare

nu mai strângeţi aplauzele
mai bine ochii
să înflorească
lumina e râul care trece mereu
prin vadul credinţei voastre
lipiţi-i primăveri
pe umeri
floare albă să fie rodului bun
leagăn
şi-n cântec lăsaţi urletul fiarei
să se topească
ura nu-i pentru voi
cum fântânile
pentru însetaţi sunt binecuvântare

îngăduire

a strâns otrava
în pântecele de floare
rodul cuvintelor amar
să ne hrănească pofta pentru mâine
avem un timp îngăduit
schimbarea e pânza sub care
sufletul încolăcit
de durere
se face pasăre
de hârtie
nu-i strângeţi soarele
adunat în piept
lăcustele rod lumina
puneţi mai bine de un foc
jertfa să-i încununeze trecerea
când zborul ei e doar o părere simplă

re(găsiri)

dacă te-am pierdut
înseamnă că te-am avut
cântec în pielea înfiorată
când mâna căuta abisul îmbrăcat de ceaţă
ne adormise fluviul
în uitare
ne îmblânzisem toate cuvintele
şi-n parfumul lor
înfăşurasem singurătăţile amare

te voi petrece
cu fiecare zi departe
sub florile de gheaţă
voi curge râu de amintire
o gelsomină cu zâmbet împăciuitor
gata să-şi primească nuielele
rămânând mereu în picioare

mă întreb
unde-ţi va sta zâmbetul
când îţi voi spune eu
m-ai pierdut, iubitule

înflorire

nu înţeleg mersul de libelule
le simt doar zvâcnetul prin lumină
cuvintele tale
poetule
îmi asediază mansarda
mă-mbrac în ele
când absenţa ta îmi pune Polul Nord pe suflet
nu le alung
nu le chinuiesc
pur şi simplu pielea mea le absoarbe
însetată de atingere

te iubesc

rostesc asta
în timp ce decolteul cuvintelor se aureşte
de atâta dragoste
plămânii îşi fac datoria
încă respir prin tine
de tine flămândă mă deschid
cercul meu e corola
unde visurile nu se destramă niciodată

preambul

sub cojile de umbre
se odihnesc privirile mele
adunate-n buchet

numai tu-mi spui că ceaţa
ne joacă feste
când atâta lumină aleargă
prin lunca durerii în fluviu
s-o vindece
s-o domolească

mărturiseşte-mi că blândeţea e un blazon
purtat de primăvara asta
în premieră
deschide ochii şi prinde-mi în palme
cojile de umbre sparte de capricii

să te cunosc îmi este la îndemână
să te ştiu nu-mi ajunge o viaţă –
mirare cuminte
scrie-mi pe glezne
şi cântec subţire în coapsa
fragilă presără...

re(găsiri)

re(găsiri)

dacă te-am pierdut
înseamnă că te-am avut
cântec în pielea înfiorată
când mâna căuta abisul îmbrăcat de ceaţă
ne adormise fluviul
în uitare
ne îmblânzisem toate cuvintele
şi-n parfumul lor
înfăşurasem singurătăţile amare

te voi petrece
cu fiecare zi departe
sub florile de gheaţă
voi curge râu de amintire
o gelsomină cu zâmbet împăciuitor
gata să-şi primească nuielele
rămânând mereu în picioare

mă întreb
unde-ţi va sta zâmbetul
când îţi voi spune eu
m-ai pierdut, iubitule

sub pânza cărui circ mi-ai azvârlit inima?

îngăduire

a strâns otrava
în pântecele de floare
rodul cuvintelor amar
să ne hrănească pofta pentru mâine
avem un timp îngăduit
schimbarea e pânza sub care
sufletul încolăcit
de durere
se face pasăre
de hârtie
nu-i strângeţi soarele
adunat în piept
lăcustele rod lumina
puneţi mai bine de un foc
jertfa să-i încununeze trecerea
când zborul ei e doar o părere simplă

bine(cuvântare

nu mai strângeţi aplauzele
mai bine ochii
să înflorească
lumina e râul care trece mereu
prin vadul credinţei voastre
lipiţi-i primăveri
pe umeri
floare albă să fie rodului bun
leagăn
şi-n cântec lăsaţi urletul fiarei
să se topească
ura nu-i pentru voi
cum fântânile
pentru însetaţi sunt binecuvântare

înflorire

nu înţeleg mersul de libelule
le simt doar zvâcnetul prin lumină
cuvintele tale
poetule
îmi asediază mansarda
mă-mbrac în ele
când absenţa ta îmi pune Polul Nord pe suflet
nu le alung
nu le chinuiesc
pur şi simplu pielea mea le absoarbe
însetată de atingere

te iubesc

rostesc asta
în timp ce decolteul cuvintelor se aureşte
de atâta dragoste
plămânii îşi fac datoria
încă respir prin tine
de tine flămândă mă deschid
cercul meu e corola
unde visurile nu se destramă niciodată

preambul

sub cojile de umbre
se odihnesc privirile mele
adunate-n buchet

numai tu-mi spui că ceaţa
ne joacă feste
când atâta lumină aleargă
prin lunca durerii în fluviu
s-o vindece
s-o domolească

mărturiseşte-mi că blândeţea e un blazon
purtat de primăvara asta
în premieră
deschide ochii şi prinde-mi în palme
cojile de umbre sparte de capricii

să te cunosc îmi este la îndemână
să te ştiu nu-mi ajunge o viaţă –
mirare cuminte
scrie-mi pe glezne
şi cântec subţire în coapsa
fragilă presară

numai al tău

nu-mi lua bucuria de a trăi
o primăvară cu tine
înmoaie în fulguire de lumină blândă
iarna ce locuieşte
nestingherită
în mansarda cu fluturi
şi lasă-mi în ultimul poem scris
nepăsarea
să ştiu că n-ai iubit niciodată
să ştiu c-ai apus pe malul fiecărei ape
ce-şi odihnea în mine deltele
ochi de pământ născut din popas
al tău
numai al tău
nu-mi lua bucuria de a strânge în braţe
o primăvară unde mugurii ard
fără să ne mai desfete
cu floarea livezii
încremenite acum
sub gheţuri de amintire..

Eliberare...

pe mine mă-ncurcă războaiele de cuvinte
nodurile de cravată
şi bărbaţii cu goluri în cavitatea toracică

din lipsă de înţelegere
ocolesc
şi atunci caut cuvinte pline
bărbaţi războinici
şi cravate cu păsări
libere să zboare când vor

nu mai desfac nimic
închid luptele în mansarde luminoase
stau de vorbă cu păsările –
flori agăţate de tavanul curbat
şi-mi scriu în pielea fiecărui bărbat învins
memoriile

uite cum se aşterne liniştea, iubitule
în azilul singurătăţii