...colindul uitat în iarna ce doare...

Se-ndoaie lumina sub ramuri de brad
Şi-n glob de cristale mai moare-un colind,
Tăcerile mele se-mbracă în jad,
Sclipind a uitare cât ochii cuprind.

Se-aude un clopot departe, spre nord,
Sub dangătu-i straniu un gri albatros
Adună durere şi-agaţă de cord
Năluci ispitite de vântul lepros.

Nu-mi pasă de iarnă, nu-mi pasă de frig,
Poetul mă doare în fiece por,
El ştie că-n noapte adesea îl strig,
El ştie că păsări nu sunt fără zbor.

De-ar fi să mai treacă un veac de ninsori
În valuri înalte sub cetini ce plâng,
Păstraţi-mă-n iarnă  în foi de scrisori
Şi-n ele - de gheaţă - dureri ce mă strâng.

Exerciţiu cu destinatar 149 - Colinde...

săgetată de alb
iarna-mi sângerează în privire
vin ninsorile, iubitule
praf de stele în ochii ce te caută
dincolo de fluviu
dincolo de muchiile pe care viaţa
merge drept
fără teama de prăpăstii
lujere de gheaţă
tremură în lumina subţire
şi glasul meu cântă sub copote albe
cum ar fi să ne împletim
sub arsura zăpezii?
colinde uitate ca nişte păsări însingurate
pe un mal de apă curgătoare

Exerciţiu cu destinatar 148... poetului meu nepoet

e strada
poetul e strada mea
cu pavaj perfect
o piatră - un cuvânt
pe el îmi arunc ploile
nebunele mele ploi despletite
când respiraţia zilei e obosită de arşită
nu-i caut numărul
dar îi ştiu numele
poetul meu e acela
care-mi poartă gândul
în spate fără să obosească vreodată
cu el fac dragoste
când serile mă alungă din casa
unde se prăbuşesc turnuri
şi nimeni nu mă poate dezlipi
de caldarâmul în care-mi torn mersul
pentru că poetul e strada pe care
o luminez în fiecare zi când mă caut
fără el sunt simplu trecător
prin aerul singurătăţii

... şi departe

Mi-e iarnă-n calendare şi sulfina
Mi-a amorţit în amintire,
Am vrut să mă îmbrac, însă lumina
S-a-nchis cumva în neclintire.

Mi-e tremur albul şi sub ochi de ceaţă
Mă odihnesc în nopţi polare,
Golită în sălaşuri mari de gheaţă
Rescriu eterna dezolare.

Se pierde vraja într-un râu subţire
De fum încovoiat sub ceruri,
Din pescăruşi adun încărunţire,
Iar din plecări - uscate geruri.

Nu te colind, iubite, şi departe
Azi plec să curm o suferinţă,
Voi pune gândul să-mi adoarmă-n carte
Lăsând să moară o dorinţă...

... în albul irosit

Plecarea ta spre norduri mi-aduce întristare
Zăpada neuitării am frământat-o des,
În umbletul de frunză mai caut alinare
Cu teamă, ochii iernii i-ncarc de ne-nţeles.

Ninsoarea mă alungă sub zodii peticite,
Însemnele mi-s goale, iar ceasul obosit
Te caut prin vâltoare când pier nefericite
Tulburătoare zboruri în albul irosit.

Confuză despărţire placată de cuvinte
Îmi străluceşte-n stele fugite cât mai sus
De-un gând adăpostită, mă va privi cuminte
Sub ploaia de lumină în care am apus.

Plecarea ta mă doare, neliniştea m-apasă
În colivii de gheaţă un sunet de cristal
Îmi leagănă povestea sub lacrima duioasă
Deschid în taină uşa...e ultimul portal.

Te-ndemn...

Înec în ape tulburi cuvintele-ascuţite
Si simt cum ochii-şi lasă pe valuri mersul greu,
Când îmi arunci în carne tăcerea în cuţite,
Rănind, până la sânge, iubirea mea – mereu.

Îmi ţipă albatroşii de dincolo de fluviu,
Iar drumurile-ngheaţă, pădurile ne mor,
Aş vrea să se mai nască în mine un vezuviu
Dar pietrele-s luate de gesturi care dor.

Ai aruncat cu ele în crinul dimineţii
Ce-ţi înflorise leneş pe sticla unui geam,
Uitând de frumuseţe, de nebunia vieţii,
Uitând de fulguirea în care ne-mplineam.

Dacă ţi-e dor vreodată de mâna mea cuminte,
Mă caută acolo unde vor fi ninsori,
Dacă ţi-e dor de mine, sădeşte-ţi în dorinţe
Sămânţa unor patimi ce vor să nască flori...

Prea mult...

Prea rece-n tinda cu luceferi,
Prea multă iarnă-a poposit.
Mai ştii de-arţarii mei? Sunt teferi?
Ori vântul mi i-a urgisit?

Prea multă lacrimă se-adună
Sub pleoapa cerului stingher,
Cântând a jale, se-mpreună -
În osul pieptului jungher.

Nomade – cânturile mele
S-au rătăcit în fluviul mort
Şi duc în ochi luciri de stele,
Cuvinte mute-n vechiul port.          

Prea multă linişte-n zăpadă,
În albul ce îmi pare dur,
Las valul timpului să cadă
Şi am să tac şi-o să îndur

Până mirajul se va stinge
În scripca vântului din sud,
Atuncea vino, vezi de-mi ninge
Decembrie pe trupul nud.

Orice, orice...

strigă viorile
şi-n corzile mele începe osânda
naşterea lacrimilor
din pântecul fiecărui departe
frânte în mers
arcuşuri
mestecând orice sunet venit să mă colinde
e iarnă, iubitule
mă ninge floarea
şi-n pielea mea argintul
îşi găseşte adăpost
aş vorbi cu pasărea din mine
însă mi-au furat toate oglinzile
mi-au îngheţat apele
orbi ne căutăm perechea de aripi
tu-mi vorbeşti de avioane supersonice
eu visez cocori deşiraţi în ninsoare
orice
orice
numai zbor să fie
să-mi moară frisoanele
în boala asta declanşată de iubire...
orice
orice
numai fluture să naşti în mine
trăitor pentru încă o zi...
îmi şopteşti

sub !

dincolo de poartă
atârnam sub un semn de mirare
nu ştiam dacă sunt înlăuntru
sau în afară
fluture jinduind la rotundul florii
ori doar o simplă frunză
suptă de vânt
amăruie degustare
ca viaţa nepetrecută
precum gândul rămas fără un răspuns
dincolo de poartă
înflorită stare
ca o iarnă scăpată pe luciul ferestrei
aşteptând gura
cu poeme prinse-n sărut
sub ochiul cerului
descompusă -
amprentă nevăzută -
doar mâna ta ştie să mângâie
fie şi-n gerul aruncat sub un semn de mirare

Îţi zâmbesc,chiar dacă...

îţi zâmbesc
chiar dacă nu ma vezi

tremură în mintea mea un gând
pentru departele în care
mi-ai plecat de la o vreme încoace

oraşul se zbate
pavajul se-mbracă în semnele ploii
în timp ce risipa ne devine obişnuinţă
de parcă spiritul economiei
n-ar fi fost inventat pentru lumea aceasta

răsturnat în eul meu
te recompun din toate cuvintele
poeţii sunt culegatori
si-n ochii lor stelele răsar în fiecare noapte
de-aceea ard

îţi zâmbesc
chiar dacă nu mă vezi
sub lentile fumul îşi face-n seara asta de cap

Cum de citeşti printre oasele mele?

spui live
şi trenurile vin
nici n-ar putea să nu îţi placă
aroma unui vin pelin
uitat în ultima bardacă
satana este misogin
cum ar putea prin gura lui să treacă
un gând virgin?
în bezne visuri se îmbarcă
şi ne răpesc
ce-aveam divin

spui live...
să ne iubim puţin
în teaca macilor ce pleacă
să mai murim
să mai murim
e scena unde împletim
mereu acelaşi gând şovin
 aşa pierim
-         ai spus că nu există arcă
perechile se descompun
e vinul nou
şi astăzi  pleacă
un tren mai vechi
sărbătorim
însingurarea noastră
mai e puţin, aşa puţin...

Aşa e ea...

Moto:

La despărţire mi-ai făcut un semn amical
cu mâna foşnind ca o frunză...

Nichita Stănescu - Memoria asasină



aşa e ea
coerenţă de puncte născute
în sânul zilei
simplă -
iarnă ca o umbră de floare uitată
neîncepută
neîntâmplată
din ultima vineri scufundată în fluviu
cu ce ochi o priveşte?
cu ce gură poetul o cântă?
naiul arde sub mâna aşteptării
somn de sunete
istovitor somn sub ochi de beznă
aşa e ea
necunoaştere
frumoasă râvnită
unde se topesc toate întrebările -
cărări pe unde umblă căutătorul...

So elixir... in memoriam

probabil că lumina mi-a uitat chipul
numai tu mă ştii pe de rost
nemurită
înjumătăţire de întuneric
doar atunci când ne împărţim fluturii nopţii
So elixir
Yves Rocher
pulsează venele sub arome de pădure
sălbatic
plânsul meu decimează ore
descompunerea vieţii nu mai naşte curcubeie
iubim negru
şi oprim în piele doar nume de migdală amăruie
nici măcar nu ne atingem
străini de urmă
străini de cuvinte
străini de noi în ploaia veşmintelor zdrenţuite
vântul nu-ţi mai spune povestea iasomiei culese în zori
pentru că numai tu mă ştii pe de rost...

Capricii 11

dă-mi un motiv
să pătrund în pielea ta
stropită în grabă
cu paco rabane
black simt
şi-n gură de tunel
un zid
m-au minţit
lumina-i infidelitate
nu mă pune să deschid ochii
sărută-mă peste gândul închis
peste conturul neted
al sferei
ce-ţi lunecă în palme

Desprinderi

mergem împreună pe acelaşi râu
ne prindem răsăriturile în curgeri
şi dăm vamă pietrelor
fericirile

numărăm în coasta  apei
toate respiraţiile
 pe ultimul val nu-ncape o lume
şi-atunci ne înghesuim să prindem
clipa
reduşi la tăcere
lăsăm astrele să numere
toate cântecele
pe care în căutarea noastră
le-am lepădat
vitregie glasului când
gura în cuvinte se dezleagă

să te desprinzi de oglindă
e semn de nebunie -
visul în care cioturile se pot transforma
în arbori cu braţe largi
si apusuri sub pleoape încercănate

Nesfârşirea

...poem pentru fiica mea

Moto:
“azi am strunit un curcubeu striga maica mea din visul plecării ieși mă deschide fereastra am deschis am văzut iarbă uscată am tremurat frigul apoi am plâns nu cumva să mă vadă trecerea știți dumneavoastră ce este iubirea?”

Florin Stoian-Silişteanu- Curcubeul lui decembrie

ştiu cum e să-ţi împarţi sufletul
încât să-ţi rămână mereu întreg
ca o fântână
în care apa nu se tulbură niciodată
oricâte lacrimi de cer ar pica în ea
oricâte nervuri de frunze i-ar tremura oglinda

bat vânturile, copilă
şi ierni înşelătoare
ne-ndeamnă să-i fim îngeri
de parcă frigul ar fi doar un pretext de joacă
nu-s fulg
şi nici piatră
sufletul meu atârnat de o creangă
pasăre ocrotindu-şi puii în vâltoare
şi mi-e frig
şi mi-e frică
şi mi-e greul pâmântului în inimă
de parcă toată fericirea ar fi îngheţat
în sângele meu

vine o vreme
când lebedele cântă
şi-atunci iernile cu îngeri
iernile înţepenite-n plete de răchite
se vor scutura
peste ceea ce sunt -
 un suflet întreg care a ştiut mereu să se împartă

Mâinile

Moto:
"Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevrută vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot ...
Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină ..."
Elena Farago – Iubeşte-mi mâinile

Mâinile –
“poemele cu faţa-n jos”
împletire
degetelor leagăn
scris nevorbit
mirare
sunet înalt spre un cer
unde toate întrebările
îşi caută lumina
porţi
infinitului din inimă deschise
drum pe clape
cântec pe trup
loc de popas pentru cătuşe
întemniţat când eşti, poetule
de florile bucuriei mele
de a-ţi fi
ori cele-n care Blaga îşi lăsa
cenuşa
“frumoase mâini”
iubindu-ţi trecerea prin mine
tăcută
când umbră-ţi sunt
nevinovată
femeie arbor
încrustată-n pielea ta

sub dinte
mâna mea se scrie iar...

Pricina

Alb negru, alb negru
ce dor îmi este de tine
pasăre spartă şi ou zburător
Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!

Nichita Stanescu – Semn 9


ce ai cu siberiile mele
îngropate în friguri ?

până şi-n colţii sârmei ghimpate
macii răsar
prea tremurători în vânturile ce ne bântuie
când lagărele îşi pierd glasul
sub singurătăţi de pâslă

nu
nu ne mai tund, poetule
nu ne mai strivesc degetele
ne chinuie doar cuvintele
ştreangurile râd
poartă în dinţi
toate poemele noastre

de-am fi fugit în noaptea aceea
să le ascundem
sub pietre să le ascundem
din ele să crească zăpada
în care odihnesc îngerii
cocoşaţii îngeri de atâta lumină

ce ai cu siberiile mele
înhămate în absenţe?

doar frigurile îmi arăta că sunt
punctul negru
pe foaia ta albă
din mine porneşte să scrii
mai departe, poetule...

... şi eu

„Stau ca şi cum cineva
ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins
mi se stinge lumina-n oricine.”

Cântec – Nichita Stănescu

o să tac
alb
 neîmprejmuit
strângând la piept toate cuvintele
trecătoare lebede prin oglinzi
mute şi ele
sclipitoare
vulpi argintii în blana zăpezii polare
înşelătoare
mistică
şi rece
mai rece decât distanţele
ce ne măsoară frigul
 în noiembrie

o să tac
negru
 întins
gol peste lumea oarbă
unde cuvintele îşi leapădă haina
în decembrie mor hermelinele, iubitule
stilistica unui secol se schimbă
cititorii gustă noaptea
şi-n scrierea mea
doar un curcubeu de lună mai tresare din somn

între alb şi negru
spirite -
cuvintele care-şi caută matca
poeţi fără nume
şi eu...

flamenco

poco a poco

alunecat pe cheie glasul meu argintiu
în muzica serii
clinchet - râsul femeii
cu fluturi pe spate

flamenco
pironite în aer – braţe

ne scriem testamentul
cu cerneală de irişi verzi
neîncrezători
perfizi
indignaţi de sunete

din carne focuri
mlădioase pironite-n tavanul
care ne ştie pe amândoi

muy poco

exilat în mine
trist ca un personaj fără matrice
cauţi leagănul coapselor
alfabetul pasiunii se învaţă lent
seducţie metaforă în delirul neatingerii

mă doare, spui
trăieşte-mă, adaug
fulgerandu-ţi liniştea cu un strigăt

Exerciţiu... cu destinatar 147

când vin apusurile
e bine să aştepţi în linişte

împărţim o răchită veche
şi mătasea unui soare
pe care mulţi îl ascund

Nopţile Cabiriei -
ecranul pe care nu l-am privit împreună
 e franjurat
trecuseră prin el pescăruşii
crezând că-n albul lui
stă odihna zborului peste mare

val peste val
sarea pielii te face să-mi guşti
fiecare por
s-a terminat ultimul borcan cu dulceaţă de cireşe -
albe
 sticloase
 reci
ca umerii mei sub inul încărcat de emoţii
neatinşi

mi se clatină vorbele

când vin apusurile
e bine să aştepţi în linişte

Exerciţiu... cu destinatar 146 - degeaba?!

Moto:
„Ca să pot scrie,
am nevoie de poveştile
tale
şi de telefoanele tale.
...........................
Astăzi mi-e frică
de culorile senzuale
ale fustelor tale de
femeie prea tânără,
pe care buzele mele
lasă mereu o
urmă de praf.
................................”
ca să pot scrie - Octavian Soviany

1.Desfac scoici adunate-n fuga mea pe malul unei disperări dulci, să nu mă-nţep, deşi au făcut-o acele cuvinte lăsate slobode pentru că ai lăsat geografiile să pască pe câmpul dintre noi, ceaţă la mal ar spune meteorologul, ceaţă peste fluviul fiert în ultima aşteptare, sălcii plecate să caute versul trupului ei, departe, mult prea departe, unde se strâng îngerii să pună la cale fulguirea.

   2. Când strecor nisip, nu mă gândesc la umbre, ele se aliniază în minte şi-mi strangulează memoria. Pe moment uit, am puterea să nu trag scaunul de sub picioare, tai doar frânghia şi amintirea ta mă hrăneşte, poate cu aceleaşi cuvinte aruncate nadă peştilor, fluviul nu doarme, iubitule, fierbe în mine - nerostita ochilor tăi în duminica lunii decojite de stele, prea multe stele zic, prea ascuţite şi reci.

3. Degeaba. Sufletul meu nu se termină, la capătul oraşului plantăm ploi, perdele de ploi să oprească trecerile, poezia clipei moare, nu cred în reîncarnare, praguri înalte pentru fiecare apă revărsată din mine, vorbe sparte, cu teama că vei pierde lumina ei  - preţioasa drumului călcat în picioare de îngeri, spre înalt .

4.În mâinile tale anestezie pentru o vreme, la capăt de culoar coşmarul meu alb, nu urc, nu aştept, păsările îmi dorm somnul, numai una îmi cântă – în genunchi.

Amestec

simt un amestec de tine cu noapte,
cu fluviu şi ceaţă, şi ochi şi sirene de vase fantomă

suntem două cuvinte aruncate în palmă
pe linia vieţii sădim chemări
chiromanţia vorbei – spui
şi-mi atingi pleoapele ca un orb
ce visează lumina

m-am pierdut în urbea unei aşteptări
prea multe străzi întortocheate
purtând pe umeri singurătăţi,
prea multe  lagăre în care poemele noastre
tremură ca nişte copii
fără mame în faţa gardului de sârmă ghimpată
înfometaţi, zdrenţuiţi
şi speriaţi de atâta noapte

simt un amestec de tine cu mine
un mănunchi de tristeţi împăturite în neputinţe
simple ca zilele ce ne trec
fără să ne mai întâmplăm

Sunete

să auzi cântecul…

sub cenuşiul zilei
glas de harfă căutând în marsupii de orizont
liniştea
să se aşeze lin ca un abur galben
rotit între noi
când somnul ne risipeşte parfumul
în piele, în dansul pleoapelor -
neobosite storuri sub care ascundem lumina

ne întâmplăm unul în celălalt -
ploi simple sub streşini de cer
şi împletim secunde
până în ziua când florile vor răsări
în geana fluviului fără grai – ninsori târzii
dintr-o iarnă uitată

Poarta

disipat în pielea mea
neştiut
strângi silabe şchioape
întru primenirea fiecărui cuvânt
ce-şi caută naşterea
avortoni în fiecare chemare lansată
în craterul zilei
sensuri primare
aruncă spre mine pietre
pietre fierbinţi
sub cenuşa durerii îmi rămâne surâsul
candidul surâs lăsat cândva pe umărul tău
sub respiraţia moale
într-o zi de miercuri
port haine de fluturi
şi strâng în pumni
tot întunericul
lumina mea un abuz
lumina mea - ne)ştiinţa celei care iubeşte deschis
ca o poartă primind etern sărutul

îmi plouă stins când nu eşti
printre noiane de întrebări
mă strecor
ca un fum din focul ce ţi-am fost

Exerciţiu cu destinatar 145 - non allegria

obosit de forfota lumii
prin ţevile oraşului meu
curge sânge
mor salcâmii
 mor salcâmii acolo unde se înstrăinează
de fluviu o toamnă
şi unde pasul meu e stingher
ca o pasăre părăsită pe arie
(şchioapătă, spune unul,
poartă în aripă glonţ, crede altul
-în fond vânătoarea abia începe, iubitule
nu e greu să ţii o armă în mână
important e să ţinteşti bine- ştii? unii se pricep de minune
la asta)

mi se-mpletesc sălciile în glas
vântul îmi cântă numele
anaaaaa, anaaaaaaaaa
via allegria – s-ar crede
eu ştiu însă că fiecare sunet e o rană
că toate cuvintele curg în şuvoi stins
în gurile de canalizare ale oraşului
peste care nopţile îşi toarnă frica

prin pavaj
doar un abur subţire se mai strecoară
şi asta îţi va aduce aminte de mine
acuarelă nestăpânită
sub ploile unui noiembrie tăiat la deget

Exerciţiu cu destinatar 144 - eliptic

Moto:
când sunt cu tine nu mi-e frică de nimic, nici măcar de război
replică din filmul Zboară cocorii

1.trec orele în şir indian, mi-e dor îmi spui şi sub geana unei seri uitate sub ploaie ochii mei umezi se cufundă în cercuri, unu, doi, trei,copilul aplecat deasupra apei numără glasuri, îl ajut să le strângă, în palmele sale sunetele sunt albe, coji de mesteceni pieptănaţi de furtună, furtuna din noi, iubitule

2.Frica de moarte e un fruct bolnăvicios al zorilor suferinţei, curăţ de praf Caietele lui Cioran

3. umărul meu singur, nescuturat, încă puţin şi-mi vor îngheţa vorbele - vinete ca nişte păsări decojite de zbor, în pământul făgăduinţei caut rădăcinile, mă oboseşte neliniştea şi-mi umplu sertare lăuntrice, închid în unul inima, în altul înfloresc bucăţi de suflet, las spre final respiraţii, să nu-ncurc mersul altor treceri prin viaţa ta

4mi-e frică de mine, spuneam, de iernile care se prelungesc neaşteptat, mă pliez pe o tăcere, în gesturi caut ieşiri din labirint, să nu mă uiţi

Exerciţiu cu destinatar 143 - adăpost

frumoasă pentru tine
mereu
toamnă aprinsă în felinare de frunză
vânt rătăcit în părul fluviului
memorator de respiraţii
în vreme ce iubim oglinda celuilalt

sub apele argintii
ne dorm zăpezile, iubitule
mai înalte decât o rostire
mai plăpânde cu o zi
atât cât să ţină în braţe libertatea
şi câmpul cu ecouri vernale

frumoasă pentru tine
mereu
ciorchine de fericiri
mustind sub talpa cerului
când viaţa noastră-i devine drum

îndumnezeim ce-am zămislit în lumină
ca un imn trecut dincolo de ziduri
sub coajă de suflet
ne adăpostim....

Exerciţiu cu destinatar 142 -click!

Moto:

Uite, pot fi şi patetic,
mie nu mi-e dor de tine,
mi-e dor de noi….
oricum, promoţia viselor a trecut,
reducere la gloanţe nu se mai face..
spune-mi, fraiero, ai simţit vreodată

cum îţi tremură vocea când taci?
ia spune, de când nu ne-am mai văzut,
mai ai nervuri de frunză în palmă?

Sms catre toanta inimii mele – marius aldea



1.într-un spaţiu îngust mut cuvintele de la stânga la dreapta, aş spune că le scriu cu sufletul meu, pornind de la inimă totul ar trebui să fie perceput ca adevăr, nu ştiu cum se întâmplă de literele obosesc pe drum, se irosesc în trepidaţii, îşi spală fruntea cu picături de apă, în ele locuieşte nervul,eu îi spun trăire, şi când încerc să le prind de coadă, cuvintele scot pe ţeava de eşapament bucurie, dezamăgire, zbucium, aproape imperceptibil, fără să mă mai întrebe dacă au voie să-şi arate sensul



2.mâinile siluiesc tastatura, viaţa ne siluieşte mersul, mă-ntreb ce naiba are cu noi de ne vrea creierul făcut pane?



3.noaptea a trecut ca un birjar care-şi suduie mârţoaga, este simplu să mori fără vise, te naşti cu ele spune o voce, ar fi bine să le cerni şi să-ţi opreşti din resturi bucăţile alea mici şi galbene, aurul bunătăţii pe care nu-l găsesc mulţi, apoi să confecţionezi din hârtie un zâmbet, să decorăm cu el fiecare dimineaţă, chiar dacă se poate arde, vom îndoi altă hârtie şi altă hârtie, nu facem economie, n-avem decât spirit reciclabil, ştim să culegem din gunoaiele altora şi prefacem, de ce nu?



4.se pare că ne trezim greu, copacul ştie să vorbească pe limba frunzelor, eu nu mai înţeleg nimic, am învăţat alfabetul surdo-mut, aşa voi şti cum să mă fac înţeleasă fără să-ţi mai vorbesc, nu, nu e resemnare, e doar liniştea mea în rostogolirea simplă a oricărui cuvânt primit de la tine,e sâmbătă, oră nouă, s-a risipit ceaţa pe dig, îmi împachetez dunărea şi cânt ca literă zâmbitoare ce am rămas... Aaaaaaa!

pagini de licurici...

peniţa lunecă în moliciunea
golului
culege cuvinte aurii şi se bucură
când cugetul se limpezeşte în lumină

e ca şi când ai vedea pasărea
scuturandu-şi aripa obosită
în curbura unei raze de soare
uite cum se eliberează

nu de măşti e nevoie
sub ele îngerii zac de foame
respiră greu
şi se păcălesc singuri
că le va fi mai bine

copilul cântă
împleteşte curcubeie
şi pune melcii la întrecere pe trotuare
în spatele curţii
din peniţă au căzut câteva cuvinte -
baloane lila
în aerul sărbătorii

Immensurable!

Merge pe străzi populate cu oase
(murim când facem dragoste, iubitule)

femei prinse în menghina minţii
lehuze poartă prunci lepădaţi în gramofoane
în muzica străzii niciun pescar
nu îndrăzneşte să mai apară

o plută neagră scormoneşte prin apa fluviului
poetul creşte pescăruşi
îi învaţă să mănânce din carnea crudă a florilor
şi multiplică poeme

acolo-şi aruncă toate cuvintele
nadă mrenelor(solitare şi nocturne)
gata s-apuce
picioare de metaforă minunat stihuită
(stelele crapă de ciudă)

din când în când
striveşte între buze câte o înjurătură
scurtă (aparent neînsemnată)
pentru fiecare promisiune făcută
şi aruncată de el în mâlul necredinţei

îl trec sudorile
când pierde în ape ceea ce-i place
vede roşu în palme şi sângele i se încheagă
pe conştiinţă (aşa răsar macii)apoi adoarme
cu teama că iubirea nu-i va mai trece pragul
vreodată

la urmă râde
în verdele apei se vede singur

josephine, josephine
ann is here!

Gata!

in amintirea colegului meu, Emi Barac, invatator la o scoala galateana trecut de curand in nefiinta

îi spunem
gata vizitele s-au terminat
prea mult lemn consumat pentru cruci
vrem creioane pentru copii
curcubeiele să ţâşnească din foile albe


hei tinere
ochii tăi ne privesc
suntem mai puţini cu unul
asta nu ne împiedică să strigăm
gata
prea multă piatră în trupuri de cruci -
semne aplecate peste grămezi de flori
brumate în vânt ascuţit

cuprinde zarea
şi punctul în care stelele sunt pline de neînţeles
noi vom cânta
cu tine aici
prea puţin timp ne-a rămas pentru a trăi
.....................................................................
îi spunem
gata
şi ea se preface că nu-nţelege nimic
simbria îşi cere
şi pleacă de unde-a venit

Exerciţiu cu destinatar 141 - (s)ete e(s)te...ssssssssst!

Moto:
da… e simplu, belitura asta numită şi viaţă numită şi stare de a fi poate continua doar până la un anumit punct, e simplu, maria[…]împuţita asta de tristeţe şi-a făcut abonament la mine fără să întrebe „e liber, se poate?”

marius aldea -starea de simplu

1.stau în acelaşi tren cu tine, ne desparte muzica, tu vezi gară pentru doi, eu văd o karenina apropiindu-se, dornică să muşte şinele pe care ploile scutură frunze, de parcă toamnele s-ar fi mutat în cer, nu mai trec îngeri, s-au apucat de lustruit bocancii, mi se despică drumul, unii i-ar spune cumpănă, în viermele ăsta numit viaţă eu nu văd decât exfoliere, mâinile construiesc bariere, becul ăla roşu clipeşte des, urlă o bufniţă, semn rău spun unii, azi noapte n-am închis un ochi, e trist.

2.banchizele cască guri albe, cripte pentru toată dragostea mea ce se vrea criogenată, n-o pot ucide, ce vrei?

3. probabil voi căuta prin magazia de cuvinte, tu spui că-i mult praf, mie îmi place să suflu, până se vede pielea aurie a bucuriei, pregătesc scara, crezi că teama e ceea ce mă sperie, îţi zic eu că nu, îţi zic eu că florile se deschid chiar şi în întuneric dacă sunt iubite, un zâmbet crispat în colţul gurii tale pe langă aerul de pipă proaspăt procurat când respiri, ne apasă ziua, ziua asta, bestia asta de ziuă cu sepia în buze, aruncând cerneală ca să ne colorăm scrierile, poeţii nu mor, mor doar oamenii din ei, într-o zi voi muri şi eu, nu te aştept, lumea ta e strivită de feţe hâde, eu vreau câmpul, singurul loc unde viorile se odihnesc fără să le rupă cineva arcuşul.

4. vreau să văd alb, adevăr dezgolit sub burta cerului flămând, mi-e sete, fântânile noastre buzunare de adânc pline de otrăvuri, mi-e sete zic... adaugi: bea!

Incep iernile cu mine...

încep iernile cu mine, iubitule
ninsă în pielea ta
ca o mătase pe gâtul morganei
rătăcind prin deşert

gură de rai
cuvinte cu izvor de soare
visează la vaduri largi
unde clipa se bucură

imaculată sub ploaia ta de săruturi
viscol frământat
pace să caut când râul în mine
îşi caută drum

numărăm respiraţii
şi-n gheţurile ochilor
coborâm încet
fără să clipim
fără să ne dezlipim din peretele
sângelui care ne-a unit

încep iernile cu mine, iubitule
şi-n vene cresc păduri de suspine
                                            
în plânsul meu
memoria unui decembrie
se topeşte încet

Exerciţiu cu destinatar 140 - gol de tine

gol de tine
spulberat în mal de viaţă
cauţi cerul neastâmpărului meu
focul privirii şi patima glasului
ce nu uită să strige iubire

strângi de mână cu putere lumina
mireasă o faci în nunta
unde chipul meu
îţi zâmbeşte arar dintre pietre
nesorbită clipa
se-ntipăreşte pe marginea
unui cuvânt scris pe fugă
în vâltorile care nu ne mai dau pace

azi ţi-aş umbla desculţă prin minte
ţi-aş dărui florile câmpului -
balsam inimii care urlă a gol de tine
şi-n toată încrâncenarea vieţii
aş îmbrăca tainele cu mine
să nu mă ştii niciodată îndeajuns

mâine cascadă albastră să-ţi rămân...

Exerciţiu cu destinatar 139 - trepte

din sforile tale fire de iarbă
din ştreanguri ochi de lumină
din tremurul apei curgerea către cea care sunt -
sunetul îngropat sub iluzii
aburul căţărător spre înalturi
când pământul oftează
de parcă povara lui ar fi fost singura
ce poartă numele de lume

seara numeri fiecare tresărire
şi-mi strângi emoţiile
cu fiecare cuvânt rostit
de parcă ai vrea să nu pierzi nicio frântură
de parcă toate cântecele
ţi-ar umple fereastră de alb
rătăcit în fluturii mei singuratici
şi nevăzători

şi-n fiecare silabă conturată
în dimineţile toamnei
cauţi muguri
muguri de cuvinte plăsmuite
să ne ducă departe
unde linia răsăritului
se naşte
din clipirea ochiului îndumnezeit
ca să ne bucure
cu încă o nelinişte – semn că suntem
trepte pentru zilele noastre
ziditori

Exerciţiu cu destinatar 138 -semn

Din carnea mea te-nfrupţi cu sete
Molarii-s plini de stele coapte
Se sparg în fulgere de noapte
Când mă atingi fără blândeţe.

Îmi sângerază-n răsărituri
Un iris spart de geana zării,
Pe coapsa îmblânzit-a florii
Tu stingi cu spaimă zbor de fluturi.

Cum te hrăneşti din vene oarbe
În ploaia ce ne devorează
Şi-n piele gura ta vânează
Un tremur care-apoi ne soarbe.

Şi-mi părăsesc pe cheiul serii
O scuturare-mbolnăvită,
Rămân sub palma-ţi împietrită
Un semn apus al învierii.

Exerciţiu cu destinatar 137 - doar o părere...

Mă ocoleşti sau doar mi se pare.

Drumuri ale palmei pe gâtul meu
jinduind căldura
o toamnă purtând chihlimbare ne cântă
în lipsa păsărilor sunt mai tristă
în lipsa ta decorez singurătăţi cu bucăţi
din ce sunt
mătase şi ploaie
flutur şi câine cerşind
osul alb al unei iubiri pierdute.

Nu-ntreb de ce m-ai lăsat
pustie şi nezidită
nu-ntreb de ce ai surpat infinitul
găuri de suflet uitând în urma ta – mărturie
pare că absenţele hrănesc fiece vorbă
că zborurile au nevoie de prăbuşiri
ca pasărea să-şi dorească din nou înaltul.

Mă ocoleşti sau doar mi se pare
în timp ce noiembrie îmi devine amânare perpetuă

Exerciţiu... cu destinatar 136 - cuvinte

Cord.

Împletit în sângele meu
trăieşti clipă de clipă.

Fug printre nelămuriri de moment
şi-ţi caut mângâierea lăsată în cuvinte:
cuvinte flaut,
cuvinte fluier,
cuvinte viori răsturnate în palmele toamnei
pline de frunze plutind în derivă.

Ancorez în presupuneri
şi-n malul apelor
las nopţile mele înfrigurate...
unde sunt pescăruşii, iubitule
cu strigătul lor metalic?
Unde i-a dus plânsul meu
şi-n câte zări
 ei mai lasă cuvântul “Nedespărţite!...”?

Exerciţiu cu destinatar 135 - mi-e frig...

Ce preţ pot avea firimiturile de fericire
şi-n ce ochi aş putea să mă uit
că să fiu sigură că-s eu -
fata cu nume simplu,
cea care-ţi umple odăile cu lumina?

Ciobesc stele
calc pe fărâme de alb sângerând
potrivnică legii mă ascund
să uit, să ucid, să mă risipesc...

Mi-e frig, spun
şi nicio frunză nu e să-mi acopere inima,
niciun copac să-mi înveleasca neliniştea,
doar tu încercând să-mi cuprinzi
lacrima ce se rostogoleşte în fluviu
rece şi verde
în toamna asta fără cusur...
mi-e frig...

Exerciţiu cu destinatar 134 - ploaie în noiembrie

mă strâng în tine - ploaie
dincolo de linia vieţii
frontierele palmei se îmbracă
în noiembrie trist
mângâie frunza şi caută-n irisul ei pierdut
pe o singură nervură iubirea noastră
simţi cum tremură de frig?

putrezesc percepţii
şi-n căderea ploii tu vezi
stele cenuşii abandonate
moare focul sub ghilotina apei
şi-mi curge lacrima
bob de argint petrecut dincolo de cuvinte
când copacii îşi acoperă inima cu gesturi simple

mă strâng în tine – ploaie
tu mă aduni
strop cu strop în buzunarul de la piept
unde noiembrie
nu poate să-ncapă, iubitule...

Exerciţiu cu destinatar 133 - de plumb

Plămâni plini de plumb -
femeia respiră printre pietre
sedimentate în matca ei,
acolo unde se nasc pruncii,
acolo unde mor poemele,
acolo unde viaţa înfloreşte
ori se stinge
ca un foc vineţiu
ce uită să ardă iubind

şi ochi plini de cenuşiu -
nori pogorâţi în ochii ei
când furtunile nu îi mai dau pace.
 Să-şi poarte crucea!
strigă mulţimea
şi umărul să nu-i fie odihnit
cât piciorul îşi caută drumul pe pământ
se lungesc strigăte până la cer
vocale pline de plumb
din plămâni de plumb
rătăciţi în toracele ei plin de suferinţă

Exerciţiu... cu destinatar 132 - singurătate

“eu nu sunt trist, eu sunt doar singur între patru pereţi…”
neclar de lună- marius aldea
1.construiesc, mortarul meu de versuri caută o mistrie, o am, îmi lipseşte mâna, meşterul doarme în mine, l-am zidit înainte de a-mi fi lăsat ploaia să cureţe sângele din inimă, zeii beau votcă, nu mai coboară pe pământ, în pipa ta două fumuri se ţin în braţe, eu le spun siluete, tu mi le arăţi respiraţii, aduceri aminte din camera unde roşul acoperă ferestrele ce dau înspre fluviu, omul negru strânge resturile de mâini, săruturi, ochi, emoţii.

2. octombrie îmi vopseşte interiorul cu senzaţii

3. mă ai când nu te am, apartenenţa asta nu poate fi dizolvată, ziua mă aruncă printre neputinţe, deciziile sunt complicate, afişuri cu molii îmi atrag privirea, e muzica lor pretext pentru concert, dar am uitat că în singurătate intri dacă vrei, dacă te simţi în stare să nu primeşti, probabil câteva pietre vor încolţi în călcâiul aşteptării, tu spui ştiu, eu dărâm un zid şi recunosc: mă ştii mai bine decât mine

4.văduvite de nopţi, visele ar muri dacă noi nu le-am strânge în braţe, cuvintele se scaldă în utere unde sămânţa vorbei a fost potrivită, nimic nu se lasă la întâmplare, naştem iubiri şi hrănim copii abandonaţi în singurătate

Exerciţiu... cu destinatar 131 - de hârtie

Balerina de hârtie
se îndoaie.
Câte mâini vor să o rupă nimeni nu s-a întrebat,
o credeau zeiţa cu braţele de sălcii
cântând sub muzica apei -
un fel de piatră zâmbitoare
în care amuţiseră toate cuvintele...

 tu le spui vorbe,
eu sunt singurul vânt care le adună
pentru că nu vreau s-o ucid,
pentru că-n dansul ei – cerc
locuiesc puncte
zile cuibare pentru păsări abandonate sub cer
eeeeiiiiichihuai sunete risipite,
foiletoane de neputinţe stranii dincolo de zbor

balerina de hârtie
nescrisă
strânge majuscule pentru definiţii,
nu deschide niciun dicţionar
şi nu vorbeşte pe limba focului,
în ea arderile se numesc amurg
şi ploile sunt binecuvântarea pleoapei obosite

are propria ei credinţă
păstrată în albul hârtiei din care se vor naşte
într-o bună zi
stele albe

Exerciţiu cu destinatar 130 - ne(lipsită)

Alveolă -
dragostea mea respirând durerea
închisă...

n-ai cum să extirpi
imaginea femeii în care e încătuşat surâsul,
şi primăvara plină de floare
şi emoţia prinsă de geana unui răsărit
văzut cu ea de mână

din sânge ne luăm hrana, iubitule
niciun ţesut fără tine,
niciun lob fără mine,
niciun somn fără noi
strigătul meu înăbuşit sub frunza care doare
în dansul vineţiu ca o pierdere pe ape

nu vraja cuvintelor tale-mi rămâne,
nu coaja zilelor în care mă închid mă apasă,
nici bucăţile de hârtie
pe care mi-ai lăsat poeme nescrise
în arcuirea mea lumina se stinge
ca o ploaie ce-şi strânge bagajele
să lase loc unui alt soare
poate mai roşu decât sângele meu
poate mai rotund decât o secundă
poate mai galben decat fresiile ce-mi odihnesc
în braţele rămase întinse
ştiind că te-am primit mereu ca pe un dar
ştiutor de mine...

Exerciţiu cu destinatar 129 - despre graiul tăcerii...

Taci cu mine

în frânturi de spaţii -

geografii ambulante pe marginea străzii,

atâtea puncte cardinale

ne caută,

ne aşază...

noi ne smulgem locului din care nu mai suntem

decât simple tăceri,

confecţii de carne şi oase în trupuri

care nu ne mai aparţin.

Vindem ieftin visele în crematorii de gânduri -

să ardă tot ceea ce viaţa noastră

a mai păstrat

în buzunarele recunoştinţei faţă de cer.

Taci cu mine,

presărăm necuvintele albe,

strecurăm taine,

încrustăm atingeri în degetele

pe care a mirare le privim arar şi întrebător...

Exerciţiu... cu destinatar 128 - despre plecări...

a pleca înseamnă moarte
o vreme să mai stau
atât cât vor înflori salcâmii
să-şi picure alb
în neliniştea liniştilor mele

a pleca înseamnă dus
dus în mine fără să mă fi descoperit
dus în spaţii când treptele se topesc
fără să le fi aprins focuri sub gene

în toamna plecărilor
urlă câmpul de singurătate
lama se ascunde în ochii de brazdă
numai firele de vânt pustiesc lumea
de parcă ar vrea s-o cuprindă mereu în braţe
nefirească pornire...
 aud...
aud strigătul tău în caverne
şi mă-ntreb dacă a pleca nu poate să însemne
şi altceva...

Exerciţiu... cu destinatar 127 - infidelitate

Când ning în tine,
primăverile capătă nume de femeie, iubitule...
dragostea  – floare albă de cireş.
Eşti a mea? spui mângâindu-mi cu vocea
silabele pierdute în eter,
închid ochii
şi-mi las cântecul pe inul rătăcit în unde -
albastră apă ce curge
petrecându-ţi privirea
dincolo de noianul frunzelor călătoare.
Nu ştiam c-a venit toamna
lampioane chinezeşti ard în ramuri neîmbrăţişate
în roş de cireşe visezi,
în arămiu de frunze mă-mbrac,
hoţim aerul respirând la rând fiecare clipă împreună
şi nu-i cerem timpului
decât să-şi spovedească spiritul
iertându-ne că nu-i suntem fideli.

Exerciţiu cu destinatar 126 - floare-de-colţ

Scutur în lumina unei dimineţi
albastru
mă scriu pentru tine
ca o floare-de-colţ pe stânca unei însingurări
ninsoare peste ochii tăi blajini
pe care, închişi, îi sărut
a moarte frumoasă, iubitule

când somnul prelung
se ţese în jur,
noi facem dragoste
alunecă înspre mine cuvintele
cercei la urechi mi le prind
tu rostogoleşti altele şi altele
ca nişte păpădii -
semne de tremur luminos
înlăuntrul apelor mele

se unduie fluviul
şi strigă pescăruşii,
ne mor delfinii, însă le păstrăm sunetele
în pielea mea nisipul străluceşte
şi fiecare val de cuvinte îmi spală câte un păcat
primesc botezul lor
ca un pângărit de viaţă ce sunt.

Capricii 10 - periculos

poate fi periculos

ideea că apropirea te sperie
mă amuză uneori
ţinem feminitatea în fiole mici
ascunse  în întuneric
-se volatilizează lesne - spun mulţi
de sărbători un pic de taină
zilnic ceva obişnuit
în seara promisiunilor
ceva note de bergamote
la costumul tău singurul accesoriu  potrivit
unghiile mele roşii – proaspăt lăcuite
stă-n piele o singură întrebare
ca o egretă albă
sprijind liniştea apei

chiar poate fi periculos
să te apropii?

Exerciţiu cu destinatar 124 - cât ne iubim...

niciodată toamnă nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte...
arghezi


cât ne avem să ne iubim
ziceam

ne schimbăm
anulăm plecările noastre grăbite
şi turnăm în ceasornice
dorinţa de a mai sta o vreme
fie şi înghesuiţi sub albastru

moartea vine prin reflectoare, iubitule
îi strălucesc ochii
ca unei feline
flămândă şi fără răbdare
începe să mă doară
sosirile ei pe neanunţate

aş fi putut pregăti un ceai
să se frigă
să se frigă şi ea măcar o dată
o singură dată încât să trântească ceaşca
de pământ strigând
ptiu, drace, n-am să mai beau niciodată
sângele omului nevinovat

cât ne iubim, să ne avem
spun acum
în moarte pre moarte călcând...

Capricii 9 - ştiu...

ştiu
te-ai oprit când mâna defila
în semn de vino mai aproape în mine
unde parfumul nu moare niciodată

eşti olfactiv
nu-mi cauţi urma
nu-mi pierzi aromele străbătute de fluturi
clipeşti din fotoliul
în care fumul de ţigară
se urcă leneş cum un şarpe
îşi devorează victima

imaginează-ţi că ştiu

 femeia ta strângând nodul funiei
libertăţi pierdute pe drumuri
secunde sleite de geamul
prin care priveşti ploaia
cu regretul că n-ai să o simţi niciodată
măruntă
descoperită
rece


să nu-mi spui nimic
uneori nu e nevoie de cuvinte
ca să ştiu totul

Exerciţiu cu destinatar 123 - pentru tine...

zidită
în piatra aşteptării tale
meştere făuritor de gânduri
lăsate la vedere - patimă
nedesluşită -
crucea unde mi se strânge
lacrima  de coastă atinsă
când săgetată în carne
m-am strâns
pentru tine să fiu os şi floare şi amforă
loc de păstrare pentru
iubire prinsă în vibraţia stelei
nu-i cerul povara umerilor
şi nici pământul închisoare
pentru îngeri
viaţa mea – sunet în simfonie
petrecută de vânt
pentru tine...

Exerciţiu cu destinatar 122 - vindecă-te cu mine...

vindecă-te cu mine
peste rănile tale
mă aplec şi nu caut în hăul nepăsării

mi-aştern fruntea pe câte o pedeapsă
păsările mele de gând să ciugulească
fiecare durere strânsă în cute
unde nu intră nici vântul să spulbere
nici ploaia să cureţe cu apă nemângâierea

vindecă-te cu mine

peste nopţile săgetate
cu porţi închise de teamă
scrie toate cuvintele trimise
cum stoluri se înalţă
apoi aşterne-le în poemele zilei
când pietrele tac
şi râurile îşi poartă apele peste ele

voi căuta cocorii
le voi împrumuta zborul
şi-n plecarea mea voi pune toată vindecarea
să-ţi fie toamna balsam
în fulgerarea ta cu lumina izvorâtă din treceri...

Exerciţiu... cu destinatar 121 - strigătul meu

Sub mormane de frunze,
strigăt leneş pe buze
doarme prins de rugină
cu amaruri de tină.

Prinde-n ziceri de ramuri
glasuri sparte de geamuri
arcul meu stors de ziduri,
ochiul mort dus în viduri.

Toamnă – vis în absenţă,
plumbul tors în prezenţă
plânsul orb – căutare
glas tău – amputare.

Sună toamna prelungul,
taie-n mine iar plugul
brazda-n braţe mă ţine...
ştiu că iarna îmi vine

Şi-atunci vânăt pe buze,
strigăt leneş prin frunze
va primi o pecete
albă,-n zeci de regrete.

Exerciţiu... cu destinatar 120 - ne-ngroapă toamna...

Frunza trecută greier îmi plânge,
Mânzul sălbatic paşte scântei,
Codrul setos îmi caută-n sânge
Floare în ploaie, floare de tei.

Bruma spoită arbor îmi suie,
Gheţuri firave caută des
Albă splendoare în cetăţuie,
Somnul se naşte făr de-nţeles.

Umbra albastră  moarte-mi culege,
Soarele seacă peste dumbrăvi,
Curge de ceară fărădelege
Pasărea strigă - glas de otrăvi.

Aripa ciuntă caută zboruri,
Cuie se-ndeasă, crucile plâng,
Ochiul meu trist presară din săruri
Pulberi ascunse, geană de crâng.

Tremur de mine. Plin de iubire,
Roşul ruginii scrie în noi,
Vino în moarte-mi, vino-mplinire -
Ne-ngroapă toamna pe amândoi.

flash 12

sub liniştea lunii
cobor schele
zidul n-a scris
în pământul cu mine
se topesc frunzele mor
de copaci îndrăgostiţi
purtăm ochii deschişi în lumină
fug apele din iubire
nu tai felii de refuz
umple inima
cu tine melcii se înhamă
sub stinghii lucioase
drumuri de oase încolţesc
pe aripi zboruri
în extaz umbra mea te cuprinde
viu ca niciodată
mă îndrăgostesc

Exerciţiu... cu destinatar 119 - încet, încet...

resturi
din felia de pâine -
hrana pescăruşilor tăi, iubitule
înmuiată în lacrimi

plâng sălciile pe mal îngenunchind odată cu mine
în toamna luată ostatic de fluviu -
să nu-mi rămână aur pentru zei,
să nu-mi rămână ceară pentru lumânări
lungi vor fi nopţile mele fără tine
uscate orbite şi ochi fără irişi
albi cum statuile ni-i arată
aruncaţi pe spinarea unei luni bizare

miroase a trecut
iar femeilor tale abia acum le-nfloresc nurii
în iarnă le vor fi ochii stelele tale de gheaţă
şi-n pânze de vânt glasul meu se va stinge încet,
încet să nu simţi cum se moare, iubitule...

Exerciţiu cu destinatar 118 - preludiu cu ploaie si melci

Azi plouă în mine - îţi spun,
Mi-i timpul curbat sub un nor,
În melcii tăi strigă nebun
Târâşul pe care-l ignor,

Prea gri pentru mine mereu...
Cochilii vestind un sfârşit
Scufundă lumina şi greu
Mi-i pasul sub ochi – nesfârşit.

O vară-am lăsat în deşert
Şi melcii i-am strâns, adormiţi
În ritmul de viaţa alert
Ei mor rătăciţi, nesfinţiţi 

De ploaie mereu se-nsoţesc
Tăcuţi melcii tăi – agonii,
Visează şi-atunci când iubesc,
De mor, ei rostesc nebunii.

Azi plouă în mine strident,
Nu-mi spune să tac. O să curg.
Şuvoiul din mine-i dement,
Din melcii tăi albi eu mă scurg.

flash 11

vând încălţări de iarbă
mă ating sunt trup de spic
pe drumul tău de vânt
sălbatic mă strigi de ieri
desfac scoici cu dinţii mă ţin
de carnea lor se umple gura
niciun melc sub argintul apei
mor dorinţele împachetate în aşteptare
trei câini de mare urlă
în mine încă o durere muşcă
surd poetul vine la înmormântare
de sălcii înecate-n fluviu          
stele înghesuite                       
în traista mea de visuri îmi trece foamea

Exerciţiu cu destinatar 117 - puzzle

,atenţie, cad pietre! scrie la intrarea în defileul sufletului meu, dar tu
n-ai văzut asta şi ai apăsat până la fund pedala de acceleraţie. acum nu
mai păstrez în mine decât caroseria automobilului tău avariat şi urmele
cauciucurilor, ca nişte răni ce se şterg încet.,,

din volumul Cântecul greierilor de sub calea ferată, editura Curtea Veche, 2007
Ciprian Măceşaru


1.M-aşez lângă omul meu de piatră, nu-mi pasă că port în spate o mare, duc valul în mine de când mă ştiu, plantez cuvinte în buza vecinului, mă tem să le rostesc, îl rog pe el să le arunce, aşa, dur, ca granitul, lumea spune că în cuvinte moi se ofileşte floarea, strâng în borcane scoici, scoici fără pulpe, haine stranii pentru drumurile tălpilor mele, sub şenile se lasă răcoare, marea strigă după ultimul soldat, lângă omul de piatră o fotografie.

2.Deseori îţi şterg fruntea, mă priveşti dintr-un lampadar cu fitil înmuiat în tristeţe, eu te cunosc, tu doar disimulezi.

3.Curăţ ziua de moluşte, înham doi pescăruşi, tramvaiul meu zboară, zboară cu aripi de gazete răsfirând degete mărunte de oameni care numără, numără zile, numără nopţi, numără luni,numără ani... anii mei presăraţi pe drumuri, fără indicatoare, cu borne drepte ca nişte statui fără ochi, îmi spun că e simplă matematica lor, numai mie împărţirile îmi dau cu rest.

4.Sunt amnezic, asta e cel mai bun banc pe care mi l-ai putut rosti.

Exerciţiu... cu destinatar 116 - melcul

în alb
încropită
lumină fulgerată de cântec
se-nchide în mine

melc

sub cămaşa mea
săruturi
pântec plin de buzele tale
spunându-mi
te iubesc

„- Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

ninge surd
de cochilie se sparg stele...
 ....................

Exerciţiu cu destinatar 115 - Vindecare

nu-ţi rătăci cugetul
umbra norilor e trecătoare
umple cofele cu viaţă
fântâna să nu îmbătrânească
şi-n buza ei să adoarmă
visul meu de femeie albă
nepământeană
când zorii se culcă
tu să te adapi din apele ochilor mei
lumina să-ţi umple trupul
şi-n flori de salcâm
să laşi strecurare de fluturi
irosiţi pe pământ pentru a vindeca

Exerciţiu... cu destinatar 114 - mâine

"şi acum vine întrebarea care mă nelinişteşte de mult timp:
cine să se supere pe mine că respir în rate, cine?"
Marius Aldea

1.strâng aripi de libelule pentru dulceţuri, fine, aromate, nu mă încurc în iubirea nimănui şi scot ochii greierilor, mi-i fac mărgele pentru dineul aşilor aflaţi în custodie, iau câte unul şi mă întreb cum naiba de nu câştig niciodată, sunt făcută să fiu în şir, jucător, combatant, trăgător de elită, saltimbanc în haine colorate, scăpasem curcubeul printre coaste, asta după ultima ploaie rătăcită în venele mele, înguste, veneţie albastră unde nu încape orice gondolă

2.desenez plămâni, mari, roşii, saci cu aer umpluţi de timpul când îmi respirai prin piele, fără şira spinării sunt un melc

3.caut lemne să le strâng aşchiile, sub unghii îmi este frig, strâng pumnii şi peştii coborâţi în scorburile vieţii mă-ndeamnă să tac, nicio dorinţă nu rămâne pe drum, la o margine de pădure ne rezemăm, ce am trăit ieri are gust amărui, se clatină un azi şi eu mă-ntreb dacă mâine va exista, un canon, dezlegare de mine prin suma tuturor ploilor neînţelese, nedescifrate, neîncepute, nu-mi place ideea de libertate în afara cerului meu

4.şi spun în gând nu mai am greieri în iarba arsă, toamna e fiere cu pietre, plămânii mei ciuruiţi, un credit  m-ar salva, vreau să (te) respir...

Exerciţiu cu destinatar 113 - tomnatic

Ca melcul îţi voi fi - o urmă peste pietre,
O altă lunecare cuprinsă-n ochi de ziduri,
Nu-mi asupri lumini când pasu-mi este printre
Culori de toamnă rece, spoite-n mii de rânduri.

Nu-mi rătăci splendori şi nu-mi ucide taina,
Feştilelor cu miruri  nu le aprinde somnul
Mai lasă-mă să-mbrac amestecuri din haina
Iubirii pripăşite în rădăcini din pomul

Cunoaşterii de noi de iernile colindă,
Când neputinţe rupte ni se aştern în geamuri,
Când gheţuri risipesc imagini în oglindă,
Iar mugurii se ceartă şi tu în mine tremuri...

Exerciţiu cu destinatar 112 - mai suntem?

Suntem oameni de frunze, de toamne amorţite,
De teancuri de ispite în ploile cernite,
Suntem oameni de tină, de ochi în putregaiuri -
Un praf de-nsingurare sub solzii de balauri.

Ne prindem existenţa în mii de peţioluri,
Sub ramurile strâmbe le desenăm violuri
Răpindu-i vieţuirii fantasmele din ceasuri
Şi aburul iubirii, şi calmele popasuri.

Suntem balete stranii pe muzici întâmplate
Şi vorbe azvârlite, cuvinte-articulate,
Privelişti cu iluzii pecetluind armura
În care apărarea ne străjuieşte gura.

Suntem vârf de triunghiuri şi linii răsucite
În anotimpuri mute parfumuri irosite,
Suntem ceea ce suntem –  tomnatice-amulete,
Epistole pe frunze – înscrisuri incomplete.

Exerciţiu... cu destinatar 111 - t)axe

Mi-am desenat de ieri abscisa
Spre infinitul de culori,
Fusesem unica, promisa -
Sufragiul pentru-ai tăi fiori,

Dar m-am împiedicat de soare,
De galbenu-i aşa topit
Şi prinsă-am fost într-o vâltoare
Ce sufletul mi-a potopit.

Sunt mai fierbinte decât lava
Vulcanului mocnit din con,
Ţi-aş fi acuma doar otrava
Păstrată-n verdele flacon.

Ştiu. Te fereşti precum de moarte,
Pe ordonată mi te sui
Un câine latră şi-ncă foarte...
Iubirea-şi pune pofta-n cui.

Ne întâlnim doar în origini
Suntem albaştri şi absenţi -
Doi fluturi palizi prin paragini
Ce-şi târâie prin flori galenţi...

Şi se iubesc oricum...demenţi.

Exerciţiu cu destinatar 110 - n-am chef...

N-am chef de mine azi şi parcă
octombrie e un scrântit
ce-n frunza-i moartă mă îmbarcă,
să tot vâslesc spre asfinţit.

N-am chef de păsări, de lumină,
în  hrube mă visez amorf -
să simt în mucegaiuri vină,
mai negru-n ochiul meu de torf.

N-am chef de fluturi, de arpegii,
viorile mi-au amuţit
îmi umblă moartea prin solfegii,
iar brumele s-au ascuţit.

Mă tai în cioburi de iubire...
ai spart-o ieri când mi-ai vorbit
şi zilei mele înrobire
i-ai dăruit aşa – subit...

Exerciţiu cu destinatar 109 - curând...

şi-o să mă leg de tine fir de gând
când orbul soare îmi usucă frunza
nu-mi spune: toamna vine prea curând
mi se-nroşeşte în apusuri pânza

şi-o să mă leg de tine mugur stins
când bruma îmi alungă iar cocorii
sădit în mine, poate m-ai convins
că-n primăveri noi vom atinge norii

şi-o să mă nasc din ploaie flutur viu
ori zbatere în lacrima luminii
nu mi te-ascunde astăzi – coliliu,
în apele-mi de fum scufund confinii

că să mă leg de tine –  un torent
hrănit cu liniştea ce nu mai doare,
să nu-i răspund iubirii doar absent
în drumul meu de păsări călătoare

doi morţi albaştri

trec berze mute prin frânturi de gânduri
stau nenăscuţii vieţii rânduri rânduri
şi printre ei, ţinându-ne de mână,
dormim adânc,de-acum şi până
plonjează-n mare gropile cu stele
ne vom planta orbitele cu ele
şi ne vom naşte când s-o naşte vântul
şi când pe ceruri vom scrie cuvântul
cuvântul mamă sau cuvântul tată
ne cade soare peste ochi,o pată
stăm nenăscuţi şi asta nu ne doare
doi morţi albaştri, drepţi şi în picioare
un eu şi-un tu aşteaptă să se nască
mai firavi şi mai trişti pe-un ciob de iască

mă strigă moartea, iubi...

tie...
mă strigă moartea, iubi, pe fereastră
n-am pâine albă şi nici ramuri vii
am doar o pasăre în mâini – sihastră
şi-n ochi doar stele mici de păpădii

aş mai hrăni-o azi cu echinocţii
alunecate-n ploile subţiri -
mâzgălituri în pas de exerciţii
când nu voi fi, încearcă să te miri

cum strigă moartea, iubi, pe fereastră
cu glas de vânt sălbatic şi amar
tu bea o votcă şi-n licoare-albastră
aruncă-mă să-ţi fiu acum brumar

exod de păsări aţipite-n patimi
aripa frântă pe un balansoar
azi mi-ai lăsat în palme numai lacrimi
şi moartea să mă soarbă la fumoar...

piatră de hotar

tie,
 dacă mă chemi
înseamnă că din ecoul glasului
au răsărit vocale
singurele mirări dinăuntrul meu
când îmi eşti în preajmă

ne amestecăm printre pietre
eu albă ca stea cântătoare
tu gri ca o aripă de pescăruş
facem în ciudă ochiului de cer
şi ne împovărăm buzele cu săruturi
 în fond nicio pagină de carte
nu se îndoaie când ne scriem
unul în celălalt

dacă mă chemi
potriveşte ceasul pământului
să tacă
preţ de-un anotimp
în care eu sunt tu şi tu eşti eu -
două sigle împrumutate
din peretele scoicii
născută să-nchidă în ea perle
simple şi neştiute

şi asta dacă...

Exerciţiu cu destinatar 108 - necredinţe

în sălciile fluviului
 ai lăsat vântul să spulbere praful de stele...
se lungise noaptea pe o sofa de visuri
unde trupul meu nu mai avea loc
nu sufletul meu l-ai desenat
ci ideea de prelungire în el -
nepierderea de tine
cel care cunoaşte patima şi preţul depărtării
şi nu ochii mei
i-ai sărutat în treacăt
o margine de cer îşi scuturase frunza
când eu nu înţelegeam
de ce toamnele se pierd în lăstărişul meu de necredinţe

Capricii 8 - îmi va fi...

sete -
gura asta de apă insuficient
de verde să mă înghită -
să încolţesc în tine
ca un leandru
ce-şi scutură floarea
timid
umblător
când tresari sub arcada unui strigăt
strigăt de pasăre oarbă
dusă-n spirale de fum
-o tabacheră aurie
şi câteva cuvinte aruncate prin mătăsuri
slobode
cum mâinile tale caută sânii
unde copacii adăpostesc ploi de surâs -
toamne complicate
sub exuberanţa unui octombrie neînceput...

Exerciţiu cu destinatar 106 - esenţială...

Moto:
“Mai sus de tăcere, mai jos de gând
voi vorbi cuvântului,
tu taci!
sunetele nu sunt aripi
de şiş
cu care să despici tăcerea. „
George Popescu
1.plec fără să spun, gara e în construcţie, am dat copiilor toate trenurile, joaca lor mă face să uit peronul în care-mi privesc pantofii obosiţi de atâta drum, un ziar îmi spulberă iluziile, flutură litere dinaintea ochilor mei şi-mi lasă de ales, am demontat tiparele, sunt liberă să-mi încredinţez poezia cui vrea să treacă prin mine, o dată, de două ori, de trei ori...
2.câmpul e brutal, spui, eu opresc doar poemele încolţite sub brazdă, vântul de seară şi taina macului cu răsărit prins de gene
3.cerem, nimeni nu mai aude, strigăm, piticii îşi astupă urechile cu palma, minele de aur s-au închis, cine să mai făurească slove? suntem oameni mari! se laudă mulţi, în fluiere mor cântece, nu ne mai trebuie, găsim în rafturi la second-hand senzaţii, cântece de viaţă lungă şi bubuituri de inimi, în fond suntem nişte copii, strângem în cărucioare bolovani şi-i legănăm, într-o zi avem nevoie de ei...turnăm apă şi lipim ziduri, manole e legendă, noi ne pricepem...
4.“esenţială celuilalt”, nu vând, nu strig, nu caut, nu mă opun, nu vreau să nu vreau, scriu, privesc, zbor, cânt, iubesc…

Exerciţiu... cu destinatar 105 - gata?!

cum te-nfăşori
străvezie-mi rămâi
umbră
ca o lolită aiurită când pantofii cu toc
se-mpiedică în pietre
în fond ştiu cum dădeai din cap
scuturând stelele
numai noaptea mă refuza
gură de lună
pe masca unui artist
care şi-a pierdut rolul
                                              
cum te strecori
şi nimeni nu-ţi mai ştie urma
îngropi cuvintele
parfumezi solstiţii
şi-mi spui că mâinile tale
pot face din hârtie libelule

eu nu te mai cred
am lăsat în spate o vară
doi cireşi adormiţi
şi-o pasăre albă ciugulind clipe...

Capricii 7 - ştiu

că un întreg nu mă poate cuprinde
aşa cum nici eu -
sferă nu-ţi pot umple un cub
decât dacă mă risipesc
şi-atunci
cum pot lăsa clipei tortura
de a nu fi împlinită?

crede-mă pe cuvânt
când îţi spun
întregeşte-mă cu ce mi-ai rămas,
cu secunde îmbăiate în muzici
unde palmele vorbesc în şoaptă -
să nu sperie te iubesc-urile noastre

şi fă-te alb
să nu te văd înger
fulg
apă
nor
sau crin cu miros de moarte...

să nu ştiu când poposeşti -
emoţie răsfirată
pe colinele coapselor mele
înflorindu-mi livezi,
de parcă tot albul nevrut
l-ai fi pierdut sub strigăte
când îţi spun:
eşti nebun, iubitule...

Spuneai... dinainte de a te cunoaşte...

S-aşază bruma-n coate
privind peste podgorii,
se-ntreabă: se mai poate
să îmblânzim prigorii?

Gutuile îşi lasă
pe libelule zeama,
cad fluturi mari în plasă
şi ne apucă teama...

Ne biciuie o vreme
furtuna de cuvinte,
purtăm pe noi eczeme -
poeme-n vârf de dinte...

Şi tremurăm sub ploaia -
acustic îmbrăcată,
se rupe-n mine foaia...
tu m-ai iubit vreodată?

Capricii 6 - mă inventezi...

în pagină, sub rugina vocalelor -
abia spovedită
fluidă
ridicându-mi pe umeri
tot nesomnul păgânelor nopţi
când te-aveam
ca o străină


şi dacă n-am fi ştiut!
şi dacă n-am fi murit câte puţin!
şi dacă n-am fi nins în cuvinte
pământul!
şi dacă n-am fi numărat împreună plecările
surd
cu durerea atingerii în pumni
ca un soldat îmbrăţişându-şi arma
pentru a ucide

spui:
la nevoie
eu nu ştiu ce să mai cred
şi-ţi apar în cale
să opresc din căderea-i
zidul
sub care mă inventezi
cu plânsul meu împovărat de tine

încă îmi tremuri sub pleoapă...

Capricii 5 - hai...

să ne scriem...
răsuflarea ta străină pe spatele meu
ca un hoţ pândindu-mă pe stradă îngustă
unde pe o cochilie goală odihneşte
o brumă de sare

albă
mai albă decât iernile
părăsite în buzele tale fără cuvinte
fără ecou îmi era pasul

trecuse valul prin mine
rătăcisem verde pe insule -
femeie din atlantis
în jurul tău cântec - să mă înalţ
intonată încet
liră când se prind fluturii în corzi

arcuită

Capricii 4 / învaţă...

ochii să ningă
lumina în gheizere să se scalde
când scoarţele îmi lasă afară
omul şi carnea lui aburind
sub atingerea palmei

pune-i avalanşei nume de râu
şi mângâie pietrele
niciodată plecate din matcă
doar şlefuite de apa
 în care-mi botezi îngerii desculţi
să-mi fie ziua călăuză în nopţile tale siberiene

şi nu-mi îngrădi albul
în care toţi albatroşii
îşi scutură zborul
-         mâine s-ar putea să-ţi nasc
sub piele toate cuvintele
pe care ai fi vrut cândva să le auzi...

Capricii 3 -septembrie

tatuat în pielea mea arămie
ca un semn de toamnă
ucisă în septembrie
tocmai când frunza din mine
scutură verdele praf al ochilor tăi

tulbură-mi apele
tulbură-mi ploile mărunte
peste coastele tale să curg
şuvoi împlinit de viori adormite în cântec
şi-n glezne toarnă-mi
vârtejuri de vânt
s-ameţesc în cuibarul plin de nelinişti

ca un clinchet straniu
şi binecuvântat
când mă priveşti fără cuvinte
doar desenând linii şi puncte
rar
cu degetul pe mine
cum ai spus

apoi acoperă-mă cu toţi ochii
veniţi să mă despoaie de tine
când carne din carnea ta hrăneşte stele
flămânde

Capricii 2- peste limite

încep
să trec peste zvonuri
peste ochii femeilor tale
pieptănându-se îndelung
peste mătasea coapselor fluturând
alb ca un semn de pace
când minele negre îmi ticăie sub tălpi
ceasornice în pieptul meu
nins de tine, flămând

şi termin măsurând alizee
unde ochii bărbaţilor mei
se ciocnesc de păsări
păsări cu strigăt ascuţit
cu gheare înfipte în gheţurile tale
topindu-se pe rând sub săruturi

ale mele
dincolo de limite
dincolo de linii trasate cu degetul
pe umărul încolţind
în trecerea ta spre adâncuri

neliniştite
 umede
pline

ambivalenţă

Ne-ai fi putut iubi
libelule -
două
dacă scrâşnetul nopţii nu şi-ar fi lepădat
dinţii, toţi dinţii semănaţi în zăpadă,
să urle mugurii luminii
când ne stingem în zborul perlat
al dimineţilor nezidite.

Ne-ai fi putut atinge
pe suflet, pe geana degetelor care cântă
te cântă, poete,
de parcă tu ţi-ai pune coastele uscate
pe eşafodul iubirilor noastre
să ucidem, sfărâmând -
 praf alb dăruind ochiului aruncat în găvane
azi, şi mâine, şi poimâine, şi...

Ne-ai fi putut iubi
una singură în una,
blonda în costum albastru
purtând o josephine pe umăr să-i fie călăuză
până acolo unde poezia va uita să mai respire
pentru că-n tine, poetule
e tot aerul nostru...

Capricii 1 - dezintoxicare

în urma ta
umbra şi ochii
libelula te înveleşte cu străveziu

peste porţile închisorii
aripi
boala ta fără vindecare de mine
niciun fum în piept
arzi când în ceafă ţi se scutură săruturi

 tremuri
cum clopotele anunţă învieri
mestecăm frunze – două libelule nebune
dincolo de toamna asta înzorzonată

stilizezi surâsul
mereu în stânga
privilegiul inimii să bată
pentru cea care te învaţă să mergi înainte

delta ne aşteaptă
ne depunem unul în altul
torsade limpezi în gura unui cer care cască...