1. m-am amestecat cu răsăritul mestecat de un cer masticabil în gura destinului miroase a singurătate mă adun și eu cum fluviul lăsat în mansardă să doarmă fără vise când luna e o curvă ce și-a amânat clienții pentru o dată viitoare n-o privi nu mai e argintie nici măcar piele nu are pe oasele ei odihnește frica în care toarnă alămuri pentru cântece sadice sunătoare în toate nopțile care vor veni 2. să dezgropăm cuvintele din pământul cleios ne doare unghia știm să lăsăm semnătura fiecărei crime la locul cuvenit în panoplie vor vedea trupurile cu ele câinele credincios care nu mai latră numai lanțul e mărturia legăturii pe el nu-l va desface nimeni în locul acela somnul moare și ochiul își lasă cămașa albă să fie sicriu pentru “fluturii ei albi fluturii ei negri” 3. cu departele se plătește chemarea din pieptul ei cântec din gura lui dumnezeul o umbră nici pasul în piatra cuvântului nici silaba în carcera menită să adune prigoana când atâta arsenic ne poate îndulci cafeaua de dimineață 4. e ultima zi |
duminică, 17 noiembrie 2013
limpede
Ecouri
Ne mor cireșii scuturați de vreme, Bat clopote prin trupuri de livezi Suntem aceiași cerșetori. Blesteme Ne-au tot atins cu primele zăpezi. Mi-i dor de noi, doi triști odinioară, Doi exilați în labirint de nori, Fără vreun vers în lemnul de vioară, Fără condei - cu anii trecători. Ne scutură de cețuri grele timpul, Pândim ascunși ecouri și ninsori, Tăcute clipe-au părăsit olimpul, Noi degustăm otrava din licori. Ce mai iubim? Sub care zodii plângem? Cui ne-am plecat? Sub care Dumnezeu Azi mâinile în rugă ni le frângem Când suntem doar un fir de alizeu? |
E ceasul tăcerii…
Sonetul tău m-a-mpins din nou spre iarnă Spre albul rece picurat de stele, Iar vorba ta în minte-mi se răstoarnă - E-un cenușiu lovit purtând atele Cuvântul dăruit miroase-a friguri, Iar versul ți se pierde sub omături Ne lăpădăm pe rând, tot mai nesiguri Cu îndoieli care ne stau alături. Cad fulgi năuci peste iubirea noastră, Înnebunesc sub lacăte surâsuri Poeme ni se-așază în fereastră - Sunt flori de gheață ce nu au răspunsuri. Colinde simple ne rămânem iară Tăceri naïve în năvod de ceară. |
săpăm împreună
"Când scrumul nopţii o să piară dus de-un vânt spre-apus, în zori de zi aş vrea să fim şi noi cenuşa, noi şi - pământul." Lucian Blaga/ Noi și pământul săpăm împreună la rădăcina versetului am găsit liniștea se odihnea în mâna de lut din care mă plămădiseși femeie să-ți fiu cu genunchi dezgropat din apa unei păreri și albă cum zăpezile în care cerul își picură lacrima de parcă plânsul său ne-ar plăti păcatul și rânduisem să ne fim arbore și braț de lumină ram și floare de cireș văruit de primăveri fără să doară până când fructul cuvântului se va înroși de atâta iubire apoi ne-mpăcasem să purtăm același nume până când temeliile morții ne vor fi înghițit pe rând umerii încărcați de ploi |
...
"N-am ieșit în lume să te caut, am ieșit să te găsesc" replică din filmul Septembrie m-ai hrănit cu pâine cu amar și cuvinte potrivite gata să-mi fie străjeri în nopțile când mă întreb de ce eu? de ce pasul meu scrie absențe când mersul pe ape e la îndemâna oricui cel care crede iubește cu adevărat cel care iubește cu adevărat crede - mici filosofii rupte din viață cum sufletul meu împrăștiat printre stele când te ning mărturisire |
cine sunt eu
să multiplic suferința în care zilele te aruncă pe rând? e un fel de perpetuum mobile care mă secătuiește când eu eu aș putea oricând să-ți dau din bucata mea de pâine din aerul meu din carnea mea fără să simt că mă lepăd de mine fețele tale se amestecă într-o pânză albastră și rece tu nu ești fluviul ești doar albia în care femeile își varsă iubirile rătăcind când pe un mal când pe altul în timp ce șerpii se risipesc prin părul lor învolburat ca sângele ce-mi curge prin vene căci sunt vie neîntâmplată și femeie până în măduva oaselor... |
desenează-mă
pe hârtia lăsată în sertarul biroului rămas deschis după ultima ta plecare din mine aruncă niște libelule de wolfram să se topească greu când execuți salturi prin focurile abia aprinse un creion cu mină veselă și jucăușă să arunce soarele în nopțile când nu-ți aud glasul nici măcar nu mi-l pot închipui - atât de departe e nebunia în care aș vrea să mă scufund pune și-un strop de melancolie în venera fugită din pânza lui botticelli să renască în poemul aruncat pe hârtia unde arterele mele pulsează și acum |
"ea îl iubea"
ca un pasager obișnuit împăcat cu ziua în care singurătatea era singura instanță care adună cuvintele când timpul judecător stabilește că mersul trenurilor s-a schimbat de curând la clasa întâi s-au terminat biletele se circulă prost pe timp de caniculă în fierbințeala vieții șinele se dilată anna adună iernile în cutiile ei de scrisori și ninge liniște peste gările unde mihalkov mai gândește un film pentru mâine |
dacă el
rămâne umbra înseamnă că lumina mea e un profil mâncător de oameni setat la privat acolo nu intră oricine poți accede cu o carte în mână ori o eșarfă – să legăm fiara la ochi ori cu palmele goale să citim în linii curbe destinul rătăcit pe drum dacă ea îmbracă adevărul înseamnă că el și-o va administra ca pe o pilulă de seară înainte de a da mâna cu alte umbre și asta pentru că lumina ei se cerne când cuvintele se îneacă într-un fluviu al cărui nume a fost demult uitat… |
gol de mine
gol de secunda în care am încăput când cuvântul nu ne mai era casă gol în fierbintele adevărului unde nimeni nu mai aruncă resturi ne mulțumim cu "anulăm" și mergem mai departe ca și când nimic nu s-a întâmplat ca și când eu aș fi doar o frunză sub talpa altui mâine atârnat de așa e să se întâmple gol de sensul unui "te iubesc" rătăcit prin colțuri de cub înghețat și tăios ca o absență gol de iubire aruncată în voia sorții când gura fluviului uită să ne mai spună câte o poveste gol de mine adânc stingherit doar de "am încă nevoie de tine" |
marți, 5 noiembrie 2013
Final cu semne de înalt
Mă-ndrept spre tine mirosind a moarte Să-mi caut loc în ultimul cuvânt, Rostit ușor în pagina de carte - Rămasă-n iarnă fără vreun veștmânt. Te caut poate-n fila ruginită De toamnele iubirii dintre noi, Îmi spui că viața noastră-i risipită Că ducem iar pe umeri snop de ploi. Mai respirăm atât cât se mai poate, Cât timp azurul doarme-n ochiul drept Rămânem semne-n stol abandonate Cu zbor de viață desenat în piept. Și ne-ntrebăm sub care cruce arsă Ne este drumul mai ușor spre-acasă. |
înainte de
a mă numi cuvânt am fost o formă - neîntregită nesupusă neirosită însufleţire scuturată peste portrete de sunete prinse în respiraţii dincolo de foile goale umbre - semnele umede ale abandonării sub răcoarea unui noiembrie cu miros de târziu oameni care vin şi pleacă pe rând cum emoţiile dintr-un blues lăsat la marginea unei nopţi fără tine |
și parcă tot aș vrea
să știu unde se termină cocorii și unde începe iarna în care să-mi arunc hainele - să mi se albească tristețile pe care le număr în fiecare zi prin zidirea mea în rece voi opri zborul și ochiul și gândul ca palmele care te-au citit cândva nu trebuie să caute nici aerul nici apa nici sunetul rămas în cochilia unui melc care și-a rătăcit drumul |
cumpănă
trec orele prin mine săgeți fără țintă când nu te am hrisov să-mi amintesc de noi triștii poemelor plantate pe veranda unui noiembrie tăcut și palid cum frunzele ce adăpostesc melcii - singuratici trecători prin grădina mea de întâmplări și tu o întâmplare și eu un fum răzvrătit dintr-un foc ce nu doarme chiar dacă rugul se conturează în buza unui anotimp ce a uitat să mai vorbească pe strada mea e liniște numai secundele viermuiesc într-un ornic ce-și scoate brațele prin cadrane să cuprindă ce mai avem de trăit |
pretutindeni
ochi ferestre închise cu iriși decolorați de atâtea treceri drumul tău - doar o linie peste care fluviul meu nu mai lasă urme fără pod fără mal fără vad fără pești în care să ne aruncăm dorințele ca niște condamnați la moarte - fără cețuri stranii unde să ne odihnim fricile când nu mai avem altceva de făcut decât să așteptăm doar într-un singur loc îmi aparții - în negrul ochiului de unde nimeni nu mi te poate lua punct într-o dragoste ce-și urcă tot cântecul prin sălcii tremurător |
ea îmi spune
că e eu nu mai văd el îmi spune că dimineața se ascunde în ochii mei încă privesc încă pot să iubesc zilele când fluturii se ghemuiesc în mâini ce se deschid pe rând - să prindă-n ele cuvinte pe care ieri ai uitat să mi le spui de teamă de îndoială de nod jucător între sfori pe care nu le-ai tăiat încă femeia-zăpadă își strânge lumina în piele și acoperă cu ea toate nopțile în care ai răsădit gânduri decojite să nu mai răsară ochi și mâini și săruturi nevinovate tu numai tu împărțit între normalitate și nefiresc poți "desface" domol cronica unei iubiri încă nescrise |
nu sunt linie
și nici punct nu sunt poate un experiment în care candela nu se stinge niciodată vor trece nopțile pe rând șuierând trenuri prin haltele minții tale până când fântâna unui gând se va umple de apa iubirii și atunci vei ști cu adevărat de ce stelele se scutură mereu pe picioare când intră în casa cerului de ce pietrele tac și cuvintele își spală fața în ochii femeii îndrăgostite de ce viața mea se ascunde într-o altă inimă păstrând amprentele suflului tău rătăcit prin atâtea mansarde |
nu mai suntem acasă
pereţii goi fără cascadele zilei fluturii mei albi, fluturii mei negri - nasturi pe spatele rochiei abia dezbrăcate peste oboseala femeii să torni cuvinte nerostite până azi - flori răscumpărate înainte de condamnare finalul nu s-a scris încă femeia-zăpadă ca o noapte prelungă de dragoste îţi va povesti despre nebunii pierduţi printre umbre de sepia uitate în buzunarele unei livezi singure câtă linişte şi ce spaimă tahicardică stare înainte de tot |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)