aduceţi o inimă nouă să fie să astupăm cavernele cu zâmbete largi chiar dacă în cămările noastre păianjenii caută adăpost suntem mai singuri pe dinafară ori pe dinăuntru? strângem vise în puşculiţa rămasă din copilărie să le cheltuim pe o fărâmă de viaţă găsită întâmplător la ghereta din colţul străzii vânzătorule, umple-mi inima cu o viaţă nouă să muşc din ea cu poftă când voi arunca violent tristeţile în ghena cu amintiri... |
vineri, 20 septembrie 2013
e criză
cu siguranţă
mai absent în spaţiul din mine pironit sub umbrela peste care îndoielile plouă dintr-un nor artificial oamenii fabrică proiectile supoziţii nesăţioase temeri ce caută hrană din slăbiciuni se înfruptă când credinţele sunt doar oase fără adăpost - uitate-n pământ vor fi mărturia resemnării şi-a înclinării în faţa unui refuz de a merge pe ape şi ne suntem singuri şi ne este drumul pustiu şi ne tremură stelele în palme - cu siguranţă le-am uitat numărul când cerul se scuturase de frig |
exil
străzi anonime cu ochi mari adânciți în găvane întunecate cu dinți gata să muște din trotuare înfrigurate și cenușii într-o toamnă în care doar caldarâmul mai respiră în timp ce pașii mei singuri numără morțile galbene petrecute pe rând străzi astenice cu brațe lungi împingând copacii rămași fără cuvinte așa cum și eu adâncesc tăcerile mirobolante frângeri când fugile dispar în plămânul straniu al vacarmului străzi bolnave de mine - anonimul astenic din viața unui oraș oarecare unde salcâmii și-au pierdut încrederea în primăverile garnisite cu iluzii |
în mreje de fluviu
femeia asta odihneşte încă o escală încă o călătoare - pasăre pierdută în toamnă de pe catarg strigă vântul în mine urlă vocile ca nişte ploi îmbrăcând în şuvoaie gândul când mă scurg în tine dependent - viciu interminabil pentru o vreme când femeile încă-ţi mai scriu poeme numele meu tipărit în secţionări de cuvinte simple vocale şi consoane blocate-n haşuri de ape ne-mbânzite |
o copie
fidelitatea unei toamne se măsoară în îngăduința cu care frunza îmbracă pământul de frig până și clopotul tremură când vecerniile își ascund glasurile prin altare - sunete lungi ca niște ibiși împărțind cerul cu sfințenie numai eu stinsul unui fapt ce n-a avut să se-ntâmple |
spunea
că viața e o poveste că poveștile se anină de viețile noastre că viața ca în poveste e atunci când pui prefixe potrivite cuvintelor că ghilimele închid între ele iubiri pe care nimeni nu le poate împrumuta pentru că-s doar ale ei - fata cu pantofii roșii de poveste petrecută fără să își fi fost spunea că întregul e compus din părți că liniile separă gânduri care umblă haotic în dimineți cu septembrie strălucitor (dorothy își pierduse prin iarbă lacrima - emoții de toamnă bătute-n arginturi) marele oz nu mai este de astăzi acasă - asta a uitat el să-i spună într-o seară cu ochii umezi în care semnul mirării a ucis în propoziție fluviul |
faleză
amestecate surâsuri
într-un apus nedefinit
ne curge râul prin vene
rece
nestăvilit
l-au adăpat ploile
când însetat de iubire
ceruse înaltului
să-i potolească amarul
fluizi
ne strângem păsările
și strigătele
în cuvinte
apoi le potrivim pe arama frunzelor
ca să le îngropăm
într-o toamnă
cu septembrie opac
duminică, 15 septembrie 2013
prind
rădăcini în pământul care mă ține în brațe îmi ajunge o geană de lumină și un strop de ploaie ca să cuprind totul așa cum știu cu bândețea zilei care caută să se cunune fără ca nopțile să arunce în veghere neliniști cuvintele mele înalță căzutul când mâinile tremură sub povara gândului ce doboară și pun sămânța iubirii în floarea ce se desface când primăverile țin condeiul tremurând |
facem perechi
din umbrele proiectate pe ziduri prelungiri de eu în tu de negru în alb cântărind zile și nopți de neliniști când rătăcim ca fluturii pe lampă și-n oglinzi ne lăsăm morțile să râdă ca la final de piesă comică deformate linii ale gurii vor sparge sticla sub care am lăsat atingeri de fluviu răsucit în matcă adunăm cioburi cu palmele goale confuzi cântărind viața ce ne-a mai rămas |
umeri
numeri ploile și sunetele saxofonului te îmbracă în tristețea unei singurătăți ce nu-ți mai aparține silențioasă frica asta se instalează ca o iarnă timpurie când străvezii ne pierdem printre oamenii de zăpadă de parcă n-am ști cine suntem de parcă locul nostru ar fi fost șters cu o singură vorbă tăioasă fredonăm în surdină căutând umerii și ziua în care vom număra ploile împreună (fluviul înghite pietrele timpul secunde iar noi întâmplările de sub pleoapă când ploile ne petrec dincolo de întâmplare) |
ca să trăiești în mine
învață că niciun turn nu rămâne singur decât atunci când cărămizile sale nu mai stau laolaltă el poartă mereu pasul călătorului de sus lumea-i mai frumoasă și sus ceru-i mai aproape pe sus poți atinge pasărea și culorile curcubeului ți s-ar odihni în buzunare ca să mă locuiești primește pe șira spinării mersul și nimic nu-ți va mai fi străin ca acum când încă știu, pot și vreau să iubesc |
strânge
lumina din ochii unui copil arunc-o în palma unei flori şi vei vedea cum se încununează bucuria cu încă un zâmbet mai senin decât seninul e strigătul din jocul neprefăcut colorăm şotroane şi înălţăm zmeie pe sfori de curcubeu ploile să plece din inima ta, femeie când lumea e un terariu plin de temeri strânge furnicile ne stau sub piele când păşim spre un mâine atât de necunoscut |
sâmbătă, 14 septembrie 2013
trepte
în mine urc și cobor ziua mă însoțește atâta vreme cât bunăvoința mă ține de mână nu uit să trăiesc deși frunzele se desprind când toamnele nu mai au răbdare unde-i rodul bucuriei? ni-s coșurile pline de gânduri și viața un tom pe care îl deschidem parcă din ce în ce mai rar necitiții mei dragi cuprindeți în foaie chiar și mâna ce vrea să vă rupă fără a vă ști într-o zi va veni și binecuvântarea |
cuvintele mele
parazăpezi albul se sprijină pe pământ când vântul ne suflă în coaste oasele stâlpi pielea un paravan în spatele căruia ne ascundem temerile eu de tine tu de el el de ea ea de mine suntem fulgii adânciți în orbite de uitare privim în gol până umplem gura întunecatului și când ajungem să ne "întâlnim", întoarcem fața încă un fulg încă o viață într-o iarnă a ființării troienim doar aduceri aminte pentru primăveri când florile vor fi fi simple răvașe de hârtie în arbori însingurați |
o zi sunt
o zi nu sunt trece lumina prin coridoare la întuneric îmi păstrez grijile să nu te umplu să nu te încarc de noroi ți-ar crăpa timpul în sângerări inutile în palmă îți las fluturii adormiți aruncă-i într-un insectar viu și pune peste ei cuvinte rotunde risipă de sensuri când trecerile sunt mai adevărate ca oricând... |
Mic tratat de teamă
E sunet gol în magma depărtării Și-i încropită frica de zerouri, Ne suntem astăzi ținte în halouri Când soarele-i rănit pe geana zării. Mă adâncești în strigătul de fiară, Singurătăți găsești în limbi de ceasuri Din pielea ta am tot oprit popasuri, Deși un sumbru cânt mă înfioară. Îl simt mereu cu notele-i aldine, Cu rime stranii adâncite-n tâmple, Cu sunete exod - să se întâmple Vulcani tocmiți de-aceleași pianine. Îți sunt ecou în colbul nou de lună Rămas pe cer din serile-mpreună. |
joi, 5 septembrie 2013
poveste
1.voi muri odată cu frunzele se desprind nervurile în zdrențe cerșetor sufletul meu bate la poartă nu e nicio stea în brumă s-au dus nopțile reci fără tine e pustiu în cornul de lună s-au adunat bufnițe de înțelepciune le crapă cântecul aleargă după sunete destrămate în frigul ce ne înmoaie genunchii tăi știu căderea din copacul trecut focul va naște semne 2.conversații banale în hangarul zilei bucăți din fuselaj un pandantiv la gâtul femeii arunci arome din toamna cu mere furate din săruturi coapte lași soarele să fugă în spate ține saci de lumină la morile noastre de vânt nimeni nu mai vine doar el 3.fum din burlanul cu melci arde închiderea se face cu încetul dintr-o dată mă sperie senzația că te iubesc e un ecou se sparge un glob auriu pomul de crăciun e fantasmă din grădina cu rodii fug piticii 4.mi-e creierul invadat |
acoperă
ochii cu două cuvinte leneșe să nu se deschidă acum când toamna îngălbenește până și privirile pe care mi le împachetezi în frunze moarte să-mi pară lumina fereastră spre care s-alerg din mine să fug să uit femeia într-un sertar ce miroase a gutuie - amăruie trecere sub greutatea palmelor |
decorații
1.vine cu pași mărunți ca o șopârlă vineție de solzii ei se sprijină privirea ta când pleoapele cortine peste neînțelesuri se fac din alăturare de poame vei gusta vinul de neîncredere cojile se strâng în bruma de cuvinte nu mai rămâne decât nerăbdarea articulată se desfășoară pe silabe tu omiți cratima și așa ne desprindem înspre tine pământ înspre mine cer între noi acolade cu epoleți de tăceri 2.pentru toate opririle ei zâmbetul meu scade în intensitate se cutează dureri plecate peste avalanșe de scrieri liniștea se complace să ne umple măruntaiele ne dor strângerile înfrângerile plângerile în toate culorile răsădim curcubeie să se nască ploi înainte de noi cum eram în lumină elitre 3. pianul cu morțile pe clape așteaptă degetele împreună au scris pentru nimeni e mai simplu să nu te schimbi din ecou mă întorc pasăre în frunzișul ce nu-ți pierde urma când septembrie rămâne corigent 4.și-mi spuneai că mansarda e plină de libelule!!! |
contemplu vertical
poate pentru că ador copacii în picioare furtunile din noi – boli contagioase frunzele ne știu fiecare ungher uneori vântul întinde mâna și le rupe și tu m-ai rupt dintr-un ram și eu m-am rupt dintr-o viață e foarte simplu s-o faci îți spun eu calci drumul ca și când ai ține în palme sufletul apoi te gândești c-ai obosit și te desprinzi sinistru, ar spune copacii mâine e deja toamnă |
port
urme de cer siniliu în colțul ochiului mi-e ploaie trecerea unei priviri dincolo de digul necuprinsului în care stingi toamna să nu se înflăcăreze depărtarea nedefinite forme pierdute în spații halucinant subjugă fiecare gând mâine tăcerea mea va fi doar un avatar |
Într-un târziu…
Mai goi de frunze, mai albiți, În umbra toamnei rotitoare, Copacii mei înmărmuriți Adună păsări călătoare. Le cântă astăzi rămas bun Pe struna ierbii ofilite, Când vântul șuieră nebun Prin ramurile vlăguite. Apoi se-ntunecă la chip Și-n poala vremii se cufundă, Se scurge evul în nisip – Stă mărturie o secundă. Copacii mei cu ochii stinși Vor adormi în iazul serii, Se simt de brumă-acum învinși Și tot zvâcnesc în ceața zării, Vor ațipi sub înveliș De forme albe, sclipitoare Și-n primăvară, alt frunziș Primi-va glas de cântătoare. |
trudă
1.ea n-a dispărut m-a pălmuit doar cu o încercare nu se câștigă aerul cu bucata îți trebuie un cer întreg pe care să scrii ” ești frumoasă” numai atunci cuvintele fredonează prin pielea ei trec libelule în vara ce numără greieri deținuți într-un lagăr de tăceri condamnați să ne respire prin vene se dă încă o luptă pierdută iubirea printre spirale de fum crematoriul lucrează 2. au săpat un șanț mult mai adânc am crezut în tine am găsit numai umbre se urcă și coboară înșirând zilele mele pe o ață subțire trec furnici de fericiri când mi se deschide o ușă intru trag sufletul după mine cât de bine cunoaștem rotirea - gura înfometată în povestea nopților ce nu s-au născut 3. știu să plâng toate drumurile merg spre nedăruit din copacul singurătății mele nu se vor mai rupe frunze de început n-ai cum săracule adună lacrima și fă-o stele pentru cununa morții ei vei avea nevoie să scuturi iernile de fluturi mansarda se hrănește cu friguri 4. nu te mai pot atinge… |
Amănunt
Toamna-i un burg în care locuiește
Singurătatea mea cu ochi de fum,
Frunzarul arămiu în ochi de pește
Înoată astăzi într-un râu de scrum.
În el stau gnomii apărând comoara
Plecării mele dincolo de ploi
Și tot pândesc mereu, când vine seara,
Poveștile să afle… despre noi.
Le dau cuvinte-n foi împăturite -
Priviri pe care tu le-ai cunoscut,
Lăsate printre gene, ofilite,
Uitate azi sub șfichiul unui cnut.
Și amintiri cu-arome de iluzii
Din măduva ce-mi ține loc de ceai,
Puteai în cețuri să nu-mi lași confuzii
Și în răpciune iarăși să mă ai…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)