ascunsă...

dacă m-ai fi dezbrăcat de toate cuvintele
aş fi răbdat în frig
până primăvara m-ar fi nins -
mireasa unui ieri
să-ti fi rămas, iubitule
tăcere de petală
alunecând în moarte simplă
unde sunetul se topeşte
în gura unui pământ prea cuminte
nu stiu dacă simti iubirea mea...
ea trăieşte sub coaja unei sălcii
rătăcită pe malul dunării noastre...

la rând...

praf în vânt
fir de iarbă încoltind
bob mărunt
ochi de ploaie lăcrimând

soare stins
pas prin gânduri neatins
necuprins
din al inimii întins

eul meu
urmă-n tine, curcubeu
dintr-un zeu
piatră ruptă de-alizeu...

d(in)

nu poate fi ceea ce n-a fost niciodată-
ochi în inima unui copac
fluture turmentat de frumuseţea florii
degustate blând
din spuma unei primăveri trecătoare

el se leapădă mereu

învelişul femeii îi este depărtarea -
zarea în care mor luceferii
când păsările
umblă desculţe prin albastrul de tăceri

şi doare
ca un semn de pedeapsă
lăsat în pielea ei cuminte
ca o zăpadă căzută prea târziu
mult prea târziu...

1Like · · Promote · Sha

se va întâmpla într-o zi...

să-ţi fiu ninsoarea

nu, nu e vorba de o rătăcire
albastrul acela din noi
ştie foarte bine pe unde să circule
socoteşte zilele
şi, când vrea el,
bate clopotele –
e semn că voi mai muri o dată
(partea aia cu definitivul
n-am învăţat-o pe de rost
stau prost cu memoria
reţin doar numărul de gazele
sfâşiate printre ierburi
şi strigătele disperate)

pot spune că nu-mi pasă -
(iarba le mângâie gleznele
şi ochii)
însă am învăţat de la tine
lecţia adevărului

gol

stratificat în mine -
vidul
nici piatră
nici urmă de talpă
nici vânt
nici fir de nisip
doar un om
cu sufletul
plecat să caute
prin guri de canal
căldura
şi strada asta zgomotoasă
care nu-ntreabă
care n-ascultă
plină de paşi
deasupra vechilor catacombe

gol
se surpă în Amelly noaptea

Libertate

pentru nebunul care se avântă
în goluri
nu pregătiţi plase

el se prinde în ochii cuvintelor
şi se scutură când nopţile
îşi flutură genele

atunci i se naşte poezia
silabisind în zbor
fiecare cădere
fiecare înălţare

în cântecul său mă pierd
ca un tremur subţire de apă
călcând peste pietre –
ca să tac mai departe...

leneş...

tigru bengalez
pe coapsa pierdută în cutele albe
mătase de algă
în umedul ochi ce te priveşte
ne cioplim din aer forme
pentru atunci când fluviul
va fi pus între noi
ziduri de tăcere plângătoare
nici o notă de subsol
nimic în plus
nimic în minus
doar un tramvai cu aripi
care îşi mai caută caii
fugiţi prin pusta fierbinte
în timp ce număr cercuri, cercuri
definind iadul unde
noaptea nu mă va găsi niciodată
lângă tine

consecvenţă

din uşa cochiliei
dimineaţa asta îmi pare un gulliver
bun şi îngăduitor

mă scutur de coşmaruri
prinse-n hârtia nopţii,
foşnesc şi acum
prin labirinturi
căutând ieşirea

mi-ar fi plăcut să mă desprind
albă
ca ziua în care mansarda s-a umplut de fluturi -
semne de pace strivită de ferestre închise

alunecasem argintiu –
fluviu sub mâna care împărţea fumul
ţigările tale pe sfârşite
doar una, una mai spuneai
ştiind că-n ceaţa aceea aveai să mă cauţi -
lumină prinsă într-o literă arcuită...

încă mai citeşti, iubitule,
ultimul rând nu e desprins din mine

zâmbeşte cu mine...

călăul scrie cu privirea
în ochii lui să nu citeşti niciodată
îi dorm porumbeii
sub pleoapă -
copii de pripas
născuţi fără cântec,
fără lumină...

pace în fiinţa Inocentei
când mâna se ridică
să mângâie
ape de singurătate curg
în vadul unde
şi eu mi-am petrecut dragostea

filomele răsar
în colţul gurii
şi-un vânt plin de amintire
zideşte clipa

dezbrăcată de cântec...

privighetoarea mea
îşi lăsase pieptul pe mal
suflau peste nisipuri
toate sunetele -
aur mărunt ascuns în inel
să se lege prin cununie
tăcerile noastre
abrupte
unde albastrul nu mai e albastru
şi adevărul e ca o pleoapă
închisă peste un ochi bolnav

dacă strivit...

vei posti pentru fiecare miercuri
în care iubirea noastră
se odihnea în mansardă,
cu siguranţă
fluviul îţi va potoli foamea
de mine -
sunt doar o apă
în calea corăbiilor tale, iubitule,
val amânat peste pământul
care strigă
(se aud cântece de sirene
împletind frica noastră de singurătate
cu dragostea)

singurul care poate ucide iubindu-mă...

va învia
piatra în gură de munte
seminţia ei nu se va pierde
roşu se va rostogoli
peste furia mea
când toate cuvintele
îşi vor fi pierdut scutul
şi-n mâna ta, iubitule,
îşi va găsi odihna
după ce vei pune fluviul
să-mi legene moartea

matelot prin timpul meu...

ultimul tren
 vagoane pline
iluzii mii
adorm pe şine
mor păpădii
în iarna noastră
o ploaie-ţi sunt
azi la fereastră

ninsori de miei
cu sânge rece
şi ochi prea trişti
pentru-a petrece
un timp murdar
mânjit cu goluri
secunda-i fum
de rostogoluri

şi fluviul om
care despoaie
mereu pândind
un trup de ploaie
un demon viu
în calea sorţii
un matelot
pe apa morţii

?

Eu nu exist
Cum nu există umbra mea stăpână
Pentr-un artist
Ce ţine azi condeiul strâns în mână.

Mi-am înecat
Un pescăruş în ochi de înălţime
Ce-a despicat
A cerului albastră adâncime.

Şi-am stins încet
Lumina ce-mi brăzda adânc mirarea
În soare-ascet
Lăsându-mi glasul stins şi întrebarea

Am existat?

&

te ascult respirând
sub pleoapa aplecată
peste pământ
suntem două ape
cu vadurile îndrăgostite
de ploaie
potolim setea poeziei
şi ne scurgem
dincolo de hotar
mereu împreună...

Şi-acum...

Sunt cerşetor la porţile tăcerii,
Iubitule, cuvântu-ţi este semn
Rămas adânc în cutele durerii
Ca litera cioplită-n trup de lemn.

Sunt o umilă, stinsă plecăciune
Cravaşa vieţii groaznic m-a lovit,
Mă-nclină vântu-n aspră uscăciune
Încât rămân doar gândul istovit.

Alerg spre lumea plină de cuvinte
Şi-aş vrea să te ascult ca până ieri
Mor pescăruşii mei, fluviu-i fierbinte,
Mor mugurii în caste primăveri.

Numai iubirea mea rămâne trează,
Chiar de n-o vezi sub orizont tăcut
Fiinţa mea de dragoste vibrează,
Te simt şi-acum – prin tine am trecut.

ar vrea...

poate opriţi voi în cornul bucuriei
vocile singurătăţii mele
aruncaţi peste ele
sunetele fugite din cuvinte

despuiate de sensuri
mi-au lăsat poezia în sare -
chip necioplit lunecând
 sub ploaia unei lacrimi

ochiul meu prins între stele
vede noaptea
ca pe o iubită gata mereu
să îmbrăţişeze

apoi puneţi-le să cânte
în pridvorul unei ierni ce-ar vrea
să mai rămână un pic...

mai bine aşa...

smulg fântânii adâncimea
să nu mai văd urâciunea pământului
acolo un corb se joacă
pe inima mea
îşi strigă fraţii să ciugulească
şi ei cu poftă
nu-i alung în iarnă
ştiu cum e să îţi fie frig
chiar dacă eşti bun cu singurul om
pe care l-ai iubit
necredinţa se lungeste prin noroaie
doar apa mă va dezlega
de aceea smulg fântânii adâncimea

Legământ

Gând uscat
Sufocat
De venin
Încă plin
Mi s-a dus
Până sus
Temnicer
Chiar în cer

De m-ai vrea
Iar a ta
Colt de stea
Peruzea
Eu aş fi
Zori de zi
Neatins
Pe cuprins

Pescăruş
Pe arcuş
Când viori
Tot îmi dori
Ca un vânt
Prin cuvânt
Legământ
Pe pământ

Tristă poveste cu un inorog...

tie...

Oglindeşte-te în mine -
Apa dorului întinsă,
Când mă scutur pe coline
Floare-n picur, albă, stinsă.

Inorog la sânu-mi dulce
Lapte crud zvârlind în cercuri
În lumină se-ntretaie
Fine urme de-arabescuri.

Mers lichid sporind durerea
Pe o cale înstelată,
Ai sculptat în gri căderea -
Strop cu strop, pată cu pată.

N-ai ştiut că-n ochii ploii
Cerul ţi s-a dat cuminte,
Ai lăsat în lut strigoii
Rătăcindu-ţi în cuvinte

Oarbe, slute, mincinoase
Şi cu feţe decăzute,
Dezvelite şi scabroase
Ce lovesc pe nevăzute.

Astăzi îngeri de lumină
I-ai ucis cu gesturi dure
Când m-ai părăsit în tină,
Sub o geană de pădure.

Iar eu cad în rânduri, rânduri
Peste pietre ascuţite
Rămân floarea ta de gânduri
Aruncate-n alb, iubite...

Dincolo de floarea luminii - un cocor...

Mi-aşază noaptea ceţuri pe retină
Însingurându-mă în alb decor,
Eu port în palme urme de rugină
Şi în auz doar ţipăt de cocor.

Plecase trist, rănit de toamna lungă,
Spre orizontul putred şi bolnav,
Voia luminii malul să-i atingă
Şi floarea ei s-o scuture suav.

El nu ştia că-n mine primăvara
Murise-ncet, cu straiul prins în lut
În sufletul răpus lăsând sahara
Cu valuri arse-n roşul absolut.

L-aş fi oprit să-mi ţină o secundă
În zbor răsuflul meu împovărat
De albul risipit ce-mi tot inundă
Şi astăzi ochiul gol şi-nsingurat.

Din prea târziu...

Să-ţi fur din noapte poate fi osânda -
Un timp nepetrecut sub jar de stele,
Când îţi scriai în versul alb izbânda
Rostită-apoi în gândurile mele.

Să-ţi iau din glas vocala ne-ncepută
Ar fi-nsemnat să mut în gol pământul,
Să pot opri secunda absolută
Şi-n meteori să îmi răsfir argintul.

Sunt prea măruntă să alerg prin aer -
O umbră-n valul vremii ce ne doare,
Cu limbi de ceasuri veşnic mă încaier
Când pas fragil de ploaie-n ceruri moare.

Un ţipăt de-aş putea din mine-aduce
Să-ţi faci din el un cântec azi, iubite...
E prea tîrziu... şi-n lemnul de pe cruce
Stau doar cuvinte simple şi-mpietrite.

În aşteptare...

Fugit-au  caii din livada ninsă -
I-au alungat în pustă vrăjitorii,
Lumina-n ramuri e acuma stinsă
Şi-i frig nebun în gura închisorii.

S-au rătăcit prin vălul de secunde
Mai albi ca pânza ceţurilor moarte,
Iar tropotul lăsat în noi ascunde
Azi frământări strivite-n foi de carte.

Sunt pagini roase de iuţeala vremii
Cu rânduri mute picurate-n ape
Când orele plăteau tribut fărâmii
Şi eu voiam să mi te ştiu aproape.

Fugit-au bidiviii printre stele,
Iar urna serii ne-a purtat cuvântul
Când primăverilor făceam atele,
Iar ploilor le aşterneam pământul.

Pustiu e tomul din livada noastră
 Ce-aşteaptă inorogii la fereastră.