Din trecerile mele... 6- Setea

Tăcere lăstărită-n miere blândă -
În pielea mea sărutul tău pătrunde,
Îmi las cuvintele în joc de unde
Şi buzelor le conturez izbândă.


Îţi sunt mireasă, clipelor aproape,
Şi îmi hrănesc cu dragoste fiinţa,
Să-mi laşi în vene albe (ne)credinţa -
Din ele trupul meu să se adape.


Nu m-arunca sub geană de zăbrele,
O pasăre în tine o să moară
Privind spre jocuri de nebune iele.


Mai bine ceaţa-n cale-mi să dispară,
Să mă înalţ. Iar gândurile grele
Strivite fie sub a iernii ghiară...

Graţii

Lipit de ochiul zilei, plăpândul fir de floare
Mai tremură în lujer, strivind lumina care
Păianjen îl cuprinse în buza dimineţii
Când roua se răsfiră din cavalcada ceţii.

Armura-i sângerândă din verde se desprinde
Şi zornăie-n petale cu aere-aburinde,
Închide glasuri stranii în clopote de-aramă,
Lăsând să cadă-n ierburi doar petice de scamă.

Nu-i trebuie-adiere sub pleoapa albicioasă,
Visează cu tandreţe în leagănu-i de plasă
La mirele de ceară pierdut printre salcâmii
Ce stăruie-n respirul de aer al vechimii.

Apoi în tihnă-adoarme în nefertile spaţii
Lăsând în urma-i stinsă mişcări pline de graţii.

Din trecerile mele... 5-Ea, urma...

Poate că ea era, simplu, mireasă
Uitată în cuibarul lui de vise
Când nopţile zăceau în zări ucise
Pândind să moară-n cută sângeroasă.

Poate că soarele-i umplea privirea
În zilele când ceaţa strecurată
Era pe o colină aruncată,
Zădărnicind în mersu-i lin albirea.

Poate că-n spaţii se mai vede-o urmă,
Parfumul ei – esenţă de vioară,
Un aer ce în juru-i se-nfăşoară
Iubind un orb ce nu poate s-adoarmă.

O va simţi sub palmele-i de piatră
Tăcută ca o pată de lumină,
Nedesfăcută-n haina ei de vină -
Păcat şoptit în geana lui, pe vatră.

Ia-mă în brațe azi

Ia-mă în brațe azi,
să mă-mbolnăvesc de primăvară.
Să mă doară capul
când salcâmii îmi acoperă fruntea cu floare
și moarte albă să-mi îmbete trupul
cuprins în menghina unui braț.


Minte-mă că mugurii nu mor -
drogați de frumusețe se vor desface
respirând cum caii
obosesc alergând prin lumina poveștii,
minte-mă că haina asta verde cu care mă-nconjori,
nu va mai ucide fluturii alungându-i pe șine de tren
unde strigătul se face una cu piatra.


Ia-mă în brațe azi
și încercănate priviri
să se limpezească sub sărutul tău
de Iudă,
minte-mă că primăvară asta nu e ultima
ocazie când pot să mă îmbolnăvesc de tine...


nu vreau să mă vindec de iubire…
nu încă...

Din trecerile mele...4- Sursă

De-ai fi tăgada nopţii-nchipuite,
Aş strânge-n mine iar culoarea lunii
Ştergând nebună urmele furtunii,
Să-ţi pot zâmbi în zori, iubite.

De-ai fi povară-n gheaţa iernii mele,
Aş sparge colivii din sticlă rece,
În libertate păsări să tot plece
Zburând înspre buchetele de stele.


Dar aş lăsa prea mult cuvânt durerii
Şi timpul n-ar afla că se mai poate
Iubi deplin la marginea părerii.


Firavă mi-e-ntrebarea, tu socoate
Pe un’ să caut mâna mângâierii?
În ploi, în vânt, în flori decapitate?

Din trecerile mele...3 Pedeapsa

Să mă judece orbii
care nu mi-au văzut durerea.
Pe stradă nu-mi scot la vedere părerile;
acoperite de glasul ploii,
sunt bucăţele din azima
pe care o frământ
când ninsorile încetează să mă hrănească.
Fără ele, n-aş mai fi eu,
cea care vede vântul şi-l culege în irişi
sălbatici ca oamenii veniţi să arunce piatra.

Să mă judece surzii
care nu mi-au auzit strigătul.
Când alerg, povestesc arborilor
că în interiorul meu
ceasul bate respectând Învoiala
şi niciun sunet nu mă ridică la rangul de înger.
Fără glas, n-aş mai fi eu,
cea care strânge din flori roua dimineţii
şi-o botează
în numele soarelui hrănind-o cu lumină.

Să mă judece oricine va fi putut să trăiască
povestea ploii cum am trăit-o eu...
apoi să mă pedepsească rătăcindu-mi pământul
spre care mă-ndrept...

Din trecerile mele... 2-Azi

Iubitul meu, e zarea-nseninată,
Privirile îţi strălucesc în zboruri,
Tac ciocârliile în lan şi doruri
Îmi umplu firea-n ape condamnată.


Pe unde treci, laşi rouă în cristale,
În lujeri verzi - privirile cum crinii
Îşi scriu poveştile în cupa mâinii,
Lăsând în urma lor vis de petale.


Peste răzoare încă mai adie
O mângâiere ce-mi îmbracă pasul.
O s-o primesc, o lume-ntreagă ştie


Că florile-şi păstrează-n imnuri glasul
Şi lasă-n galbenul de păpădie
Surâsul soarelui îndrăgostit şi dansul.

....

Din trecerile mele...

Ai pus cuvântul în armuri prea grele,
În mine nu e loc de amăgire.
Când pasul vede-n drum doar risipire,
Eu caut să alung veştile rele.


Plăpânde clipe-n ornice strecoară
Mesaje-ndepărtate şi mi-adună
Iubirea-n palma florilor – cunună –
S-o pot păstra, când răul mă doboară.


Nu pot lăsa pe ceruri sângerarea –
O ţin în macii înfloriţi în lanuri,
Să-mi mângâie, când nu mai pot, suflarea,




Dau vieţii mele aripă-n elanuri
Şi-mi pun în ruga mea deplin iertarea
Să-i împlinesc în tihnă multe planuri.

Fântâna

Fântână-ți sunt și-n apa mea curată
Se oglindește-n tihnă amurgirea,
O cumpănă-obosită ne arată
Că-n braț de lemn stă toată despărțirea.


Te-apleci pe ghizd și-mi cauți ochii tulburi
Verzuiul undei, seara,te-nfioară
Se-aude-un cânt departe, printre ierburi,
Mă cauți însetat cum dinioară


Mi te-afundai în răzvrătiri de piele,
Război ducând printre cuvinte oarbe,
Lăsând în ciuturi albe patimi grele
Și dorul care-n lume jale soarbe.


Fântână-ți sunt și-n arabesc de ape
Te prind mereu sub recile cortine,
În lojă de răcori te țin, aproape,
Și curg încet și iubitor spre tine...

Preţul vieţii

Un joc banal? Când inima ne doare?

Cum s-aruncăm iubirii cu noroi?

Păstrăm la piept culoarea ce răsare

în dimineţi cu rouă prinsă-n croi.



Nu ne-ndoim când vântul ne dezleagă,

Ci frângem visurile prinse-n snopi

Sau oblojim o inima beteagă

Cu farmecul cuprins în pas de tropi.



Noi făurim cum ne-a-nvăţat cuvântul

O lume-mprejmuită de iubiri

Şi-i decorăm cu zâmbete veşmântul

Spundu-i în tăcere… Să te miri!!!



Că viaţa-nfige-n viscere pumnale

Şi este ca un viscol trecător,

Dar pietrele, chiar de ne stau în cale,

Se vor sfărma ca lacrima de nor.

Rogvaiv

Am rătăcit în gura unor ape
În piatra lor făcutu-mi-am cuibar
Erai aşa departe în aproape
Cântam sub lespezi, până la hotar...

În vamă am lăsat doar suferinţă
Pe câmpuri lacrimile unei ploi
Cuvinte prinse-n coji de neputinţă
Şi gesturi cu armură-n strai de sloi.

Trăiesc tăcut şi nicio întâmplare
Nu-mi va opri destinul dintr-un mers
Sunt doar un om, un semn de întrebare
Şi glasul pământean surprins în vers.

Nedezlegate frânghii mă vor strânge,
Rămân cum mă ştiai - copil naiv.
Chiar dacă apele în mine-or plânge,
Lumina-n ochii mei e... rogvaiv...

Eşti aici, Elena Munteanu!

foto Ana Sofian
În dimineaţa zilei de 13 februarie surprinsesem o pasăre, nu, nu era Birdie a mea...m-a frapat negrul ei pe argintiul zăpezii...


Eram
Ana Sofian

Eram pasăre albă.
Numai gândul că vrei “legământ de tăcere”
m-a făcut
să-nchid aripa mea într-o noapte adâncă.
Lăsasem zăpezi la picioare
să-ţi mângâie focul
în care toate cuvintele piereau fără sens...


şi te priveam
lăsându-i să creadă că m-am îndrăgostit
aşa cum izvorul iubeşte piatra
şi vântul îmbracă cerul de neatins pentru noi...
nu-mi păsa;
era prea multă linişte
lângă umărul pe care mă sprijineam
"pasăre-n iarnă"...

mă-ntorc...

Va viscoli în toate cu durere,
Velinţă-amară va-mbrăca pământul,
Se clatină-ntre ziduri albe vântul
Văzând cum bucuria-n lume piere.

Şi va spori în mare o furtună,
Satanic val se va înfige-n stâncă,
Să spargă albatroşii pace-adâncă
Văzând că iarna asta-i o nebună.

Ce despletire magică-n descântec
Va troieni peste iubirea noastră!
Zăpada o va face o măiastră
Şi-o va-nălţa în vioriul cântec.

Atunci voi rătăci în glas de ploaie -
Răsunet cald în margini de fereastră,
Un imn curat pe zarea ta albastră
Şi-un vers uitat pe colţul tău de foaie.

Din iarna mea

Ipostaze

În(drum)are

Sibiline visuri năpădesc în zare -

Noaptea-i cumpănită peste ape vii,

Toarnă-n cupa vremii semne de mirare,

Să alunge-n ceţuri albe mârşăvii.



Frământate suluri se aştern în cale -

Rotocoale simple nălucind un ger,

Scârţâie-n uitare braţ de balamale,

Uşile-s deschise către guri de cer.



Uite cum se cască, mute de uimire,

Şi înghit în taină sunete prelungi,

Vântul le hrăneşte, preţ de istovire

Se plăteşte-n taină dacă nu alungi



Întrebări ce surpă maluri argintate,

Gânduri nerostite prinse-n văl de fum...

Hai, iubite, vino-n pânze blestemate

Unde risipirea-ţi vreau să o îndrum.

Risipă de sunet în alb

Diafană pleoapă iarna îşi coboară,
Râd sticleţii zilei sub o sticlă spartă,
Noi cântăm poeme-n era glaciară
Şi visăm o troică ce-ntr-un vis ne poartă.

Dincolo de gheţuri urlă stele crude,
Cad în ape limpezi recitând finaluri,
Se apleacă-n valuri - nimeni nu le-aude -
Iarna-i ocupată doar cu festivaluri.

Firea îşi doreşte vis de primăvară
Când pe stampa verde mugurele strigă,
Viscolul şi ceaţa însă-i arătară
Că zăpada asta-i ultima verigă.

Sub un clopot doarme tânguita veste
Că-n armura serii sunetul iubirii
E-ngheţat sub astre şi-ncă tot mai este
Vreme să nuntească iar sub streşini mirii.

Atât cât mai am...

Se cuvenea să-mi spui
că haina de păpușar
îmi va fi fost pregătită
pentru timpul
pe care-l mai am de trăit


în singurătate
vezi mai bine lumina -
te învelești cu pătura de umbră,
acoperi amintirile
și joci pe scenă
doar ce ți se mai cere


îmi tremură mâinile
și, cu toate astea,
păpușile mele zâmbesc -
în culoarea lor
se odihnește viața



mă sperie aplauzele,
însă tu m-ai învățat să mă plec,
să culeg
până și ocara plesnind ca un bici
în lumea de cuvinte



dacă ai găsit un loc,
socotește-l privilegiu -
sălile mele sunt pline mereu
cu suflete
cărora le ofer viața mea de păpușar,
atât cât mai am de purtat...

Amelly 17 Rugă

Cum se destramă cerul, Amelly!
Oraşul spune poveşti
şi ciorile dau năvală pe turle;
e neagră până şi rugăciunea
postind pentru tot răul strâns în mine.

Mai bine dansează-mi
şi pune-ţi unduirea
în ochii mei -
ape se coboară
şi ploile-şi schimbă numele
în lacrimi nebotezate încă.

Vreau să te ştiu!
Pe mine nu mă mai recunosc.
În spatele zilei de azi
voi lăsa mersul prin ceaţă,
poemele deziluzie
şi peneluri muiate în tăceri.

Aşa, toate pânzele
vor culege din vânt petale,
iar catedrala vă înălţa
rugăciunea unei lumini mai noi...

poate fi chiar a ta, Amelly!

Sunt semn...

Delir în alb - sunt o străină
Pentr-un popas făcut de tine,
Săgeţi de fum duc spre lumină,
Spirale-n dans de balerine.


Fiori dormind sub piele albă
Şi respirări alunecoase,
Pierdute-n floarea mea de nalbă
Păşesc pe umbrele-ţi de-angoase.


Le cântă-o strună de vioară
Mult acordată în durere
Când iarna asta ne doboară
Şi fericirea-n lume piere.


Un vers şoptit ţi-aduc aminte -
Eu te iubesc precum odată,
Alung tăcerea în cuvinte
Şi dragostea mea sublimată.

"Mona Lisa Nordului" - pretext

neliniştea mea
îmbrăcată în amânare
savoarea gândului
că primăvara mi-ar fi adus
o fărâmă de alb

două tuşe
precum Vermeer
privirea îndrăgostită
şi pasul meu prin odăile tale

un lob al urechii
şi vântul jucându-se -
acuarelă de frunze rătăcite,
nemărturisită
în pânza strivită de joc

o casetă goală
şi ochii ei urmărindu-mă
dincolo de toate cuvintele

ating apa albastră
şi mă îmbolnăvesc de ploaie,
deşi nu-ţi voi putea fi niciodată
Mona Lisă...

Târziul din devreme

Eu mă ascund, tu-mi cauţi mângâierea
În urna cu cenuşi întârziate,
Unde-am lăsat să ardă-atunci tăcerea,
Un semn ce-n suflet încă îmi răzbate.

Tu mă alungi în iască-abandonată
Pe trunchiuri îmbrăcate în iubire,
Zăpezile nu sunt ca altădată -
Au gust de plâns şi ochii în orbire.

Mă-adună azi în simplele-ţi cuvinte
Sub fericirea albelor petale,
Copacii vor pluti în neputinţe
Dar ele nu vor fi doar ale tale...

De vrei, voi fi târziul din devreme
Şi glasul tău în mersul prin poeme...

Lui, povestea mea...

Când un lup
devine umbră,
mă ascund sub scoarțe și tac...
primesc urletul
înfloresc în sunet de zăpadă,
să-mi ucid temerile
pe care le-ai zidit în jurul meu.


N-o să mă vindece iarna.


Prigorii mirese
zâmbesc în ramuri
și copacu-mi doarme pe umăr -
e singurul care iubește
dincolo de viforul care mă bântuie.


Lui pot să-i spun povestea
și nicio neliniște
n-o să strige-n mine
când haita de gânduri
mi se va cuibări în noapte.


Plec fruntea pe un stor de răbdare,
ascult cum șuieră neîncrederea
și-n cofa de argint a iernii
îmi torn colindul prin lume.



Să nu mă strigi!

Sub scoarță se simte doar cântecul iubirii…

Birdie 17 Fotograful

Nu sunt frumoasă.
N-am fost niciodată floare,
ci spin rătăcit pe un drum
unde pasul tău a călcat melcii
pentru îndelunga lor răbdare
de a traversa o stare.



Alerg să înfloresc -
ochii tăi nu cuprind
orașul în care mă pierd
sub pași de Chiralină îmbătrânită,
strivesc magnolii
și împovărez bulevardul cu strigătul meu,
Birdie,
în tine e iarnă -
în mine doar mânie încrucișată cu plâns.



Ruginesc în taină ore
și nu te pot lăsa
spânzurată de limbile ceasornicului -
e piesa mea de muzeu…
în galerii e o liniște care se desface
ușor în mine
precum o durere despletită în somn.



Doar oglinda-mi zâmbește
prefăcut,
e singură capcană pe care-o accept
pentru că n-am uitat cât de frumoasă
sunt în interior
și-atunci iubesc lăcrămioarele așezate
pe cămașa violet...
mi-o lăsase la plecare fotograful, Birdie...

Majuscule

întorc spatele
fotograful mă prinde
în lumina pe care eu nu pot
s-o văd niciodată
sau poate nu vreau
deși o știu atunci când mă dezbrac
de plecarea ta

îngerii dorm ziua
îmi spunea omul meu de zăpada
când vreo sirenă strigă
își iau aripile de schimb
și fac de serviciu pe stradă
apoi se dizolvă într-un zbor
pe care eu nu l-am gustat niciodată

aruncă-te într-o floare
- îmi strigă fotograful
deschide-te iernii
dintr-un mugure îmblânzit
cineva știe cum se înfioară petalele
și-ți vede lumina
dar tu ești departe, iubitule…
eu scriu cu majuscule

Noi, cândva...

Odată doi, azi - chiar mai singuri -
Izvoare-ncovoiate sub tăceri,
Închiși deplin sub foi de muguri,
Visăm nebănuite primăveri.


Ne umplem ochii cu lumina
Desprinsă de-ale cerului culori
Și ne-ntrebăm a cui e vina?
Și unde-s toate visele din flori?


Odată doi, azi - neființă,
Clădim uitări în margine de gând
Și punem în altar sființă,
Și rugi nălțate către cer, plângând.


Odată doi. Mă-ntreb cu cine
Vei rătăci în verile fierbinți,
Orașu-i gol și strigă-n mine
Doar clopotele trase-n van de sfinți.

Pre(schimbare)

Mai orb că tine-mi este felinarul,
În pâcla serii nu mai vrea s-aprindă
Lumina scăpărată de amnarul
Ispitelor ce noaptea îmi colindă.

Mai cald îmi este orizontul care,
Ca simplu spectator, încă m-așteaptă
Cu răsărituri albe-n nemișcare,
Unde m-avânt mereu câte o treaptă.

Mai înnegrit îmi este azi cuprinsul
De tagma unor legi ce ne-nfioară,
Zăpezile-și perindă-n vreme ninsul
Ca iarna să nu-mi pară iar bizară.

În clipa când iubirea-și pierde sensul,
Iar frigul îi răsare-n tâmpla-i verde,
Nu căuta să mă oprești din mersul
Ce-n moarte blândă-ar vrea să mă dezmierde.

Rămân...

M-ai alungat mereu din scenă,
Cortina grea cădea peste decoruri,
Pășeam pe margine de-avenă
Croind în minte zecile de zboruri.


M-ai aruncat sub talpa-ți hâdă
Și câte voci se auzeau în spate…
Marionetele să râdă
În roluri mici de muze-abandonate.


Și păsări albe-n libertate
Ți-au ocrotit în noaptea mea făptura,
Străină sunt și-acum, departe,
Printre zăpezi de bronz topind arsura.


Rămân mereu simpla petală,
Un zbor de fluture pierdut în zare,
Poemului nescris loială
Și ploii mele caldă-mbrățișare.

Ajunge!

Se scurg întrebări, nu caut răspuns,
Strivite sub ziduri de umbre-au ajuns
În semne ce zac dormind, sub zăpezi,
Când arborii scriu ruginite dovezi.

Se sting răsuflări de ceaţă-n amurg -
Tristeţi expandate în aer de burg,
Ofrandă luminii, un aer de sud
Se suie-n coloane spre cerul meu crud.

Şi păsări ne dor, e cântecul surd,
E vina uitată în jocul absurd
Să nu îţi mai fiu... Ajunge! Atât!
Sub porţi de-ntristare... tu m-ai zăvorât.