Osânda

În iarna mea a nins cu maci râzând,
Petale stinse în durere mată,
În iarna mea - o floare surâzând -
Nu va mai fi iubire niciodată...

Potop de roşu veacul mi-a trimis,
Ninsori ce-n geana mea vor plânge iară
Şi curgeri nisipoase-n compromis
Când mugurii cerşesc o primăvară.

Îmi fură vremea-nchipuit stindard
Sălbatic vifor iarna mă-mpresoară
Rămân în tină simplul ei bastard
Şi-aştept osânda-n calea mea să moară...

Un aer...

Voiam ca dimineaţa în frunze să-mi rostească
Ce n-am putut uita atât amar de vreme,
Voiam ca moartea-n loc să nu mă mai oprească
Să nu mă tem de alb, de ploaie, de blesteme.

Voiam ca rătăcirea-ţi să odihnească zbor,
Aripa mea brodată să-ţi încunune-un pas,
Voiam descânt în arbori deplin să mă cobor -
În rădăcini uitate un zâmbet de pripas.

Dar m-am temut de stihii, de mute vindecări,
De ascuţişul vorbei ce-mi stăruia în gând
Prefer întunecimea duioasei amânări -
Un aer de romanţă în ochii mei plângând...

Nu uita!

Îmi voi stinge plânsul în ruptura nopții
Răsfirând amarul pe unde-am trecut ,
Voi striga acolo, chiar în fața porții
Despre fericirea-n care-am petrecut!

Îmi voi pune pasul chiar sub bolta lunii
Revărsând lumina-n florile din zori
Şi-mi vor râde-n faţă până şi nebunii
C-am crezut în stele, c-am crezut în bori.

În năframa zilei îmi voi strânge plânsul,
Voi lăsa iubire-n aripe de nori...
Oare cui să-i pese că în noi apusul
Va-neca în sânge zboruri de cocori?

Voi păstra în cercuri ape îngheţate,
Iar printre petale palide culori
Când înspre uitare umbrele-s plecate
Nu uita, iubite, viaţa să-mi dobori...

A(tipic)

Peste mine ninge ca un dor cărunt,

Strada e pustie, pașii - singulari,

Pulberi se strecoară într-un vis mărunt

Frământat în taină de goruni stelari.



Gheața e albastră, timpul risipit,

Din răceală iernii am ciobit crâmpei,

Cu iubiri de taină l-am împodobit -

Mistuire-n lavă ca-ntr-un vechi Pompei.



Peste luturi ninge dintr-un felinar

Cu lumina albă, neînchipuit

Se prelinge-o rază pe un cărpinar

Și-l sărută-n taină, cum am bănuit.



Geme-n toate vântul, labirinturi pier,

Nu mă știe nimeni sub povara grea,

Pregătesc poeme pentr-un nou prier,

Voi surâde bolții, când mă va avea.



Floare albă-n spații, strop de viață crud,

Picur mut de ploaie-n margine de drum,

Nufăr ce coboară-n aripă de sud -

Să învioreze trupul tău din scrum.

Imens de-albastru

Prea mult albastru-mi stă sub pleoapă,
Prea multă iarnă mă cuprinde,
În zodii semnele-s de apă
Și-n matca lor viața se-ntinde

Prea mult amar în mine urcă
În capilare plumbuite,
Când sensuri stranii se bifurcă,
Mă regăsesc în teci golite.

Prea multe ghețuri în oglindă,
În nuferii ce ne sfidează
De fiere viscerele-abundă,
Iar oasele ne limitează.

Iar de-am să las îmbrățișarea
În chinul orei ostenite,
Cu-verde umple-mi toată zarea
Ce suflă-n gânduri pietruite.

Să-mbrac în strigăt o iubire
Lipsită de o masca fadă,
Mister în ochi de-nvăluire,
Cu sunet stins într-o baladă.

Terminus

Iarna mușcă iarba vremii,
Eu mă risipesc alene
Țipă greierii, boemii,
Printre verzile dughene.

Ceața iar mi se strecoară
Printre argintii paftale,
Lasă-n urmă o povară -
Ploaie simplă de petale.

Plânge-n hohot dimineața
Coasa iernii când mă taie,
Se ascunde-n alb fâneața,
Plansu-mi e doar o zbătaie.

Și în risipirea-mi fadă
Plâng cocorii duși de vânturi,
Glasul lor, în alboradă,
Sub ferestre-nalță cânturi.

Mă despoaie de iubire
Iarnă asta nălucită,
Nu e rost de prohibire -
Beau mereu licori-ispită.

Răs(plată)

N-am strâns în mână niciun as

am atârnat pe-un contrabas,

n-am luat în brațe cărți de joc,

ci fluturi fără de noroc…



planate zboruri pe divan,

lumini în cercuri pe tavan

și viață scurtă de o zi

eu le-am primit din miazăzi



sărut în ir de trandafir,

dulcețuri mov pe zarafir,

piele-mbrăcată-n catifea

lucind în iriși de cafea



se sting lumini în asfințit

în ochiul serii cumințit,

pe sticle fluturi fulguiesc

și-n zborul lor eu amețesc



le gust din moarte galben pal,

le dau surâsul meu oval,

privesc blajin spre abajur..

se simte-n aer doar sperjur

Contraste

În tine iarbă, în mine scrum,
În noi povară şi praf de drum,
În tine cântec, în mine iad,
În ei privire şi flori ce cad.

În tine vară, în mine ierni,
Solare gânduri de-ar fi s-aşterni
Şi galben trudă-n roade sfinte,
În tine dor şi necuvinte.

În mine ceară din lumânări,
Cuvinte goale şi amânări
Şi focul stins, acum, sub pleoape
Departe eu şi tu aproape.

Să-mi scrii în iarna tulburată
Să fiu ce ţi-am mai fost odată...

Amărui

În sălbăticia florii de colț

carnea-i zăpada

pe care ochii tăi adânci

o mușcă în setea înfrigurării,

apoi se-mbracă în pleoape de cer,

să adoarmă în iatacuri



nu-mi cere să mă desprind

de stâncă,

dezrădăcinările macină frumusețea

și obosesc iubirea…

atinge-mă în treacăt,

descheie pe ascuns rochii mătăsoase

și învață să asculți cântecul înălțimii



de acolo moartea e doar o cireașă

amăruie

care nu se coace niciodată...

Siguranță

Știu că n-aș greși
dacă-n țigara mea de foi
aș presăra și câteva tristeți
- să scap de ele -
te-aș scuti de plecarea din mine,
de avalanșe de cuvinte
căutând motive
care-mi spun că nu te pot avea mereu

aș lăsa în mine dezordine:
săruturi pe noptieră
alături de Marquez și holera lui,
sughițuri mici de plâns pe marginea tabacherei
și-un surâs rătăcit
prin satinul plictisit de singurătate,
să mă recompui
la întoarcere

știu că n-aș greși,
dacă-n cochilia mea de păreri
aș opri glasul tău
din diminețile
când viorile mi se deschideau
în palme,
iar tu-mi spuneai că Stradivarius
e prea neînsemnat
pentru câtă dragoste se înalță între noi

doar clipă asta umedă
îmi pune ochii la-ncercare
și-n singurătatea camerei
mă-ntreb
când vei trage obloanele
să-mi lași lumina
fără cuvinte din nou…¦

Preocupare

De la un timp
mă închid între file
și-mi torn în palme
laptele cuvintelor -
să le simt albe,
fără sensuri

opresc singurătăți candide,
în care-mi îmbrac mersul,
să fie neștiut
în lumea de arbori
când frunzele se topesc în uitări

duc păsările dincolo de zăbrele,
din pagini fac rădăcini
pentru ierburi
și-mi hrănesc izolarea cu verde -
să-mprimăvărez duhuri
ce-au uitat să spună la plecare
bun rămas

de la un timp
păstrez brândușele în poală zăpezii,
antrenez muguri
să bată în poartă ornicelor
și învăț că nălucile
nu-s decât flori rătăcite
în cădelnița unei vremi…

Simplu... te iubeam!

Nu ştiu câte herghelii am ucis,
dar mi-amintesc
fiecare cal înaripat
pe care-l credeam înger
când îmi dezlipeam fruntea
de braţul tău

dimineaţa devenea o stampă,
sub mătăsuri fluturii se credeau miri,
iar nunţile anunţau răsărituri
în care lumina
nu uita niciodată să zâmbească

îmi strângeam genunchii
şi pe meterezele lor puneam de strajă
câte o alunecare,
apoi îmi potriveam genele
să te pot strecura
cuminte, ca într-o poveste fără final

acopeream cu borangicuri oglinzi
să las strălucirea doar între noi
ca o mare în care aveam să cufund
cuvintele
sfinţindu-le cu bucuria atingerii


după care, simplu, te iubeam...

Birdie 16 Libertate

Doamne, Birdie, te lăsasem în praf
să te scalzi
soare să-ți torni în atâta nepăsare
cum leneșe
privirile mele caută somnul
să-nfloreasca în el visuri

căutam gazete
și încercuiam în ele anunțuri
în care fericirea se vinde en-grosse
iar necazurile la bucată

ieftin, ieftin ca braga
striga un negustor
și praful tău aduna în el toate zbaterile
iar eu mă-ntrebam ce se mai vinde
ție nici măcar nu-ți păsa

turnaseși pe aripi lumina
și-mi zâmbeai precum un copil
năuc, de atâta fericire

atunci am înțeles
că libertatea nu are preț
oricâți negustori
se străduiesc să-și umple taraba
de lozinci

ieftin, ieftin ca braga
iar ție, Birdie, la naiba,
chiar că nu-ți păsa
în lumea ta soarele-i verde
copacii poartă cuiburi în brațe
iar câmpul e singurul loc
unde cântecele cioplesc scări către cer

și uite, sub talpa mea
simt o treaptă, Birdie -
e podeaua celulei în care dorm
de la un timp

Nici o, nici un...

nici un râu fără matcă

nici o sabie fără teacă

singură fără semne - eu

închisă între acolade

pe care nu le poți desface

gonindu-mi greierii



uneori e prea greu

să descoperi sub acuarele ploile

scapi culori în zăpadă

și crezi că toți îngerii

sunt prestidigitatori la spectacolul

de adio



preferi desenele pe asfalt

acolo trasezi linii

pe care păianjenii le numesc leagăne

deși eu le văd simple frânghii

unde-mi spânzur pașii

că să îți fiu aproape

când se dezmortește nepăsarea

drumului



și pentru că obosesc fără să vreau

câteodată

mă opresc la taverna din colț

să-l ascult pe Iordache

pierdut în magazinul de vise

unde rafturile se clatină

și mușterii se sterg la nas cu mâneca

să uite

că nici un râu nu e fără matcă

nici o sabie fără teacă

nici o iubire fără dureri

Oraşul din mine – o stare…

de prea multă înghesuială
a punctelor
ies pe bulevarde
le fac una cu arterele trupului meu
şi-nghesui în mine
toată mişcarea oraşului
să ucid singurătatea

nu ţin de mână statui
ocolesc ferestrele
de teama deschiderii
în mine nu mai încape niciun suflet trist
mi-e de-ajuns un înger
care nu ştie să-noate

cumpăr ziare
şi decupez din ele chipuri fericite
să le prefac în frunze
pe care le anin
precum steagurile victoriei
în redute străine
să-mi râdă îngerii
când îşi scutură hainele de ploaie
-bieţii de ei, niciun potop să nu-i prindă...

strâng în buzunare lumini
şi le-mprăştii acolo
unde florile mai caută primăveri
cu flaşnete
e singurul loc în care biletele de papagal
nu se vând la suprapreţ

mă opresc
zâmbesc oraşului din mine
şi-mi pun o dorinţă
apoi fug râzând
să-mi salvez heruvimii
care-au poposit în artezienele
ochilor mei...

Poem hain

câteodată rămân fără suflet
se urcă într-o nacelă și zâmbește
de acolo ca un tâmpit după gratii -
nu știe că cerul e prea sus
pentru a-l putea atinge

în lipsă lui arunc vorbele
strâng în mine războaie
precum furnicile provizii de toamnă
și înghit somnul
mulțumindu-mă cu o moarte aparentă

nu știu cu ce haine se îmbrăca suferința
arunc la gunoi mila
și-mi spun că starea asta de rece
se poate numi chiar normalitate
atâta vreme cât baloane de săpun colindă prin lume
purtate de iluzii

câteodată rămân fără suflet
pun marionete în mișcare
și le ordon degetelor mele să râdă
așa devin cât de cât umană
pe scenă

cobor trepte
mă joc în pivnițe de-a baba oarba
cu umbrele
și aștept să-mi intre în piept
sufletul
numai atunci voi fi în stare
să nu-mi amanetez iubirea

Floare

M-am lăsat purtată de un vânt ne-mpăcat,
chiar și porții i-am rupt ruginitul lacăt
și când iarnă mi-ai scris pe un drum pământiu,
am voit să mă-ntorc, dar era prea târziu...

Am lăsat muguri noi să adoarmă-n păduri,
le strigăm în zadar că nu-i bine să furi
din iubire nimic, dintr-un cântec refren,
ci să-l porți tot mereu, în același catren...

Am lăsat primăveri prea departe de noi,
stânjeneii striviți de vremelnice ploi,
ochii zilei i-am pus într-o mare de spini,
am culcat la pământ dragii noștri mălini.

Acum doar îți zâmbesc dintr-o ramă amar,
mi-ai lăsat în zăpezi cenușiul coșmar,
de aceea mă pierd în al iernii obraz -
să-ți fiu floare de-argint îmbrăcată-n atlaz.

Paradox

în aceeaşi lumină
gândul meu poate fi o-ntâmplare
ca un zmeu rătăcind pe o plajă
scăpat din prinsoare
când copilul priveşte în jur, după fluturi

şi eu las cuvinte,
las urme pe nisipul
ce-mbracă-n tăcere castele
pe care o altă întâmplare,
cu păr răvăşit de briza mării,
o-mbracă în alb, mistuind-o

să pot uita
să pot alunga orice gând
în file pe care doar cerul
le pipăie-ntre degete de sfinţire
cum petalele unei magnolii
se lasă-n mâna trecătorului pe străzi

în aceeaşi lumină
gândul meu poate fi o-ntâmplare -
psalm nerostit
de adâncuri
şi primenit de trecerea mea prin lume..

Am ajuns aici...

http://21art.ro/2012/01/scriitorul-saptamanii-02/

Exerciţiu

Azi vreau să vorbesc
prin semne,
să-mi ridic degetul arătător,
din el să fac o mirare
pentru ochii înlăcrimaţi
prinşi în mâna moale a zăpezii.

Apoi să-mi cobor braţul,
să topesc într-o zbatere de amiază
toate minciunile izvorâte din
dezlegări
şi să-i las un condei soarelui
pentru irişii părăsiţi,
fără vlagă, pe câmp.


Azi vreau să-ntorc
toate păsările înapoi,
să le-mbrac în întrebări,
apoi să le dau drumul spre nord
unde să se facă una cu albul -
necuprins să le fie răspunsul
ca într-o baladă fără final...

Iar când voi simţi
aceeaşi tăcere din cutii de viori,
voi lăsa degetele
să plângă pe strune,
pentru că
singurele unelte vorbitoare
vor fi semnele trecerii mele
prin viaţa ta...

Amelly 16 Păsări

Ninge cu păsări, Amelly!

Zbor de lumină - ochii mei caută
trupul tău,
ploaie odihnind sub streşini
precum lacrimile mele pe obraz.

Le-aş opri acolo,
sub linii săpate de timp,
să-mi amintească
de nopţile
în care luna-mi lăsa pe frunze
acuarele,
iar eu mă umpleam de tine
gândind că o iluzie
nu-mi va strica niciodată,
atâta vreme cât simt că respir.

Ninge cu păsări, Amelly!

Numai zbor de-mprumut
nu există pentru clapele pianului
meu dezacordat,
unde mâinile-ţi fine lăsau parfum de frezii
şi vorbe tivite cu mângâiere.

Ninge cu păsări, Amelly,
şi-n ele moartea se-nalţă
încrustându-mi pe suflet zboruri
pe care n-am să le mai pot rosti niciodată...

Epistolară

Scrisori ce stau ascunse sub zăpadă,
cuvinte care nu se recunosc,
un gol imens şi lacrima-dovadă
uitată în aromele de mosc.

Scrisori ce-ndeamnă marea să dispară,
să-şi ducă valul veşnic peregrin
în ochiul verii care îmi strecoară
mişcări de braţe, pas de balerin.

Scrisori în care zile pot să număr,
demonice idei ce mă cuprind,
cu slove încrustate pe un umăr
şi file-ngălbenite-abia plutind.

Scrisori în care moartea vegetală
mai lasă-un semn în lujer de priviri,
scrisori cu foc aprins de o vestală -
un templu-n care mi-au murit iubiri.

Amelly 15 Sensuri

Hrană pentru cuvântul
din faşă, Amelly,
suflare prinzând în palme
strigătul dimineţii
şi sensuri -
precum hulubi aruncaţi
să strige
despre pacea lumii.

Nu te mai ştiu.

Ameţesc deasupra florii
şi-ţi caut culoarea
în silabe ancorate pe chei.

Mă doare liniştea
şi nicio piatră nu-mi opreşte pasul
când vele de iarbă
se ridică uşor
peste gleznele mele.

La margine de drum
un curcubeu îşi leagă şireturile...
plouase peste chipul tău, Amelly,
iar eu te căutam
în candoarea unui strop
rătăcindu-mi în palmă –
hrană pentru setea mea, iubito!

Cerere

Rămâi cu bine-n scrinul negru
în filele mucegăite,
rămâi cum te-am ştiut – integru
rămâi în lumea ta, iubite.

Nimic nu-mi vindecă arsura
şi nimeni nu va înţelege
de ce preferă cianura
să îmi semneze înc-o lege.

M-am otrăvit iubind o lume
în căutare fără mărgini,
am osândit să plângă-un nume
în mii de versuri, zeci de pagini.

Cum să mai mângâi amintirea?
Cum să m-aşez pe-acelaşi umăr?
Cum să mai colorez iubirea
şi câte ploi să pot să număr?

Nu te voi căuta-n albume
şi nici în picurii de ceară,
mai bine, iarnă să-mi fărâme
cu sloiuri patimă amară.

Rămâi cu bine-n scrinul negru,
te voi lasă printre destine,
rămâi cum te-am ştiut – integru
şi-aruncă-mă în iad pe mine.

Temeri

Va crește-n mine doar tăcere
cu rădăcini de iarnă, lungi,
cu sânge negru prin artere
pulsând în spasme îndelungi.

Un alb ce n-o să te mai doară,
o hartă fără de hotar,
un straniu vis de primăvară,
fără culoare și vlăstar,

fără vreun mugur de iubire
cu teamă-n ochii mei de crengi,
cu frământare ce nu piere -
pe care nu poți s-o-nțelegi.

Va crește-n mine zbor de teamă
că n-am să pot să dăruiesc
nicicând o aripă ce cheamă,
nicicând destinul meu lumesc.


Tatiana Stepa- Doua Fantani-

Asculta mai multe audio diverse

În seara asta...

În seara asta îngeri mor sub ceară
Veşmântul li se rupe-n arderi lungi
În seara asta vrut-ai să mă doară,
Spunându-mi: Scrie! Nu uita să plângi!

În seara asta fluturi stau să cadă
Printre sulfine adormite-n vis,
În seara asta rugile-s bravadă,
Iar zborul către cer e interzis.

În seara asta neguri mă colindă -
Pustiuri care lasă-n urmă fum,
Pun colţ de stea în ochiul de oglindă
Şi-ţi las tăceri în praful de pe drum.

Să-ţi povestească despre ploaia care
Te-nvăluia cu fiecare vers,
În seara asta scriu “Alunecare”
Şi-mi las condeiul rătăcit în mers...

Melos

Opresc din frig doar tremurul de ierburi
Şi-mi pare vântul chiar o întâmplare
Când caut ochii verzi în ape tulburi,
De cercuri se desprind dintr-o mirare.

Spirale-n ceaţa unui gând feeric
Precum coloanele de fum în goluri
Se răsucesc în mine alegoric,
Apoi parfum strecoară-n alb de boluri.

Fantasme număra-vei într-o doară,
Vei recunoaşte chipu-mi în zăpadă
Când tot albastrul tău din călimară
Va presăra, nebun, iubiri – grămadă.

Şi-atunci voi scrie-n file vindecare,
Iar lutului în taine-i voi pătrunde,
Să nu-mi mai spui nicicând: “Atât mă doare
Când nu te ştiu aici şi-mi plâng secunde.”

O pasăre şi-un cântec...

Arunc în tipare tot aerul iernii,
Mă suflă viforniţa timpului greu,
Vocale tocite pe marginea cărnii
Răsuflă în sânge şi-ntreabă mereu

În care iubire se scutură floarea
Şi-n care culoare adoarme un plâns?
Pe unde lumina-ţi găseşte iar zarea
În care potopul din mine s-a strâns?

Mai las printre semne o zbatere crudă,
O cernere verde ca stropul de-absint
Şi rog ceaţa vremii în taină s-audă
Cum bate în mine un clopot de-argint.

Un rest de vocale-n tipare albite
O pasăre-n iarnă şi-un cântec, iubite...

Iubiri în praf de stamine

Când schimb avatare, lalelele nopţii
Împrăştie stele pe aripi de vânturi,
Se joacă-n tăcere cu filele sorţii
Şi-nalţă-n suflare fantastice cânturi.

Când firul tăcerii m-adoarme-n lumină
Sărutul meu tandru în ploaie se curmă,
Mă-ntreabă de zarea mai poartă vreo vină
Şi-n pas de ofrandă mai caută-o urmă.

Las apa să spună: Mai sunt o povară?
Mai plâng ochii lumii când iarba răsare?
Din care scânteie un gând se strecoară
Şi-n care ispite cuvântu-mi tresare?

Pe sânul speranţei mai picură patimi
În ziua ce vine mă-ndrept iar spre tine,
Cad ziduri de-osânde şi tremură inimi -
Iubiri aşternute în praf de stamine.