Sintagma

În carnea mută
fiorul atingerii n-a poposit,
era prea obosit
poetul
să-ntindă mâna,
femeile-i puneau mereu cununa
şi-ncoronat
privea spre fiecare,
apoi spre elixire nevândute în bazare
şi le-ncerca.
Aşa scria.
Cu unghia muiată în iubire
urca, urca
spre nemurire
şi risipea în colţii florilor de munte
tăcerile-i -
tăcerile-i mărunte.
Câtă sfinţire să fi pus în glas
dacă sintagma-i poposise
pe-acelaşi sunet
în alt pas
unde zidirea îl găsise?
Prelins în carnea-mi e şi-acum
şi doare sângele
şi curge
copila merge pe un drum
păcatul lumii îl va stinge.

O lume de cântec

Numai întunericul ne pândeşte.
lumina se joacă,
tremură mâna pictorului în valuri de timp.


Un zugrav tace pe o bucată
căruia mulţi îi spun pânză.
Eu ştiu că nu-i aşa.
E lumea suspendată-n cântece
pe care doar mâinile sale
o ştiu făuri.


Un greier plânge a toamnă sinilie.
În lume e ceaţă,
iar pictorul meu a coborât într-o umbră
fără umeri,
fără tălpi,
respirând,
ca să-l simt în aceeaşi lume de cântec.

Citadin

Alerg în tihna zilei îmbrâncite
În haosul oraşului monden,
Stau iar la sfat cu feţele zbârcite
De fumuri şi arunc în duoden

Aceleaşi resturi de figuri amare,
Sporovăieli mărunte şi respir
O teamă de-ncercări aşa bizare
Ce-mi pune peste pori un glaspapir.

Mă tem de încuibări în minte goală,
De măşti hidoase care par a fi
Aşa de zâmbitoare în cerneală
Şi în rostirea simplă de-a trăi.

Şi-mi umplu firea cu–nţelesuri clare
Să pot iubi aşa cum mi s-a dat,
Să fiu aceeaşi ploaie din bazare
Ce-aduce-n TINE “aerul curat”.

Împreună

Nu ştiu dacă amândoi
vom smulge cailor aripi
crezând că sunt îngeri care ne poartă.

Poate vom odihni un pic temerile,
apoi vom porni la drum
îndelung,
ca într-o călătorie
unde iubirea nu cunoaşte spinii
şi nici furtuna amăgirii.

Nu ştiu dacă
amândoi vom pune
mugurii să zâmbească
într-o primăvară întârziată,

poate vom desluşi în ceţuri
simfonii pe care nu le-am putut asculta
niciodată
de prea furtună,
de prea întuneric,
de prea oboseală a firii.

Nu ştiu dacă-mi vei tatua flori pe suflet,
să mă deschid luminii
când mă priveşti,
pot spune că amândoi
îi vom topi gheţii răsuflarea
furându-i fluturii
de-o singură zi...

Absenţe

Am uitat liniştea
în sipetul din camera veche...
scrisori deschise
mi-agaţă albatroşii de picioare
şi-mi colorează storuri de ochi
cu încă o ploaie.
Câtă zbatere...
şi colivia-şi deschide larg braţele.

Mai tresar brumele?
Mai tremură fluturii mei
în fereastra toamnelor tale?

De vijelia gândurilor
n-o să fug niciodată,
chiar de-mi vor spune furtunile
că negrul e cerul
şi lumina se ascunde în muguri.

Să-mi scrii!
Să-mi spui cum tremură fluturii
când, amândoi ne rotim în absenţe
iar exilul ne trage la sorţi
din urna destinului...

Mereu

Azi voi dansa în pas de ploaie
Şi-ţi voi trimte un sărut,
Cu-albastru-n mare dispărut
Când risipirea mă îndoaie.

Şi-ţi voi striga cu glas de vânturi -
Octombrie-i abia sosit
Prin gânduri triste mi-e dosit
Pustiul ruginit, de cânturi.

Când voi aprinde-n mine ruguri
De frunze-ntârziate-n ram
Să-ţi spună mâine cum eram,
Să nu striveşti “căderi” cu pluguri.

Şi să m-ascunzi în geana zării,
În irisul pătruns de nor,
Să pot privi mereu cu dor
Alintul ploii-n buza mării.

Să-mi fii în toamnă-mbrăţişarea,
Un nord spre sud mereu privind
Şi-n aspre ierni, mereu, colind
În care vom sădi visarea.

Casă

Rugina-mi strică lacăte la porţi,
Îmi vinde-nchiderea în mine
Trăgând amarnic zilele la sorţi
În toamna plină de ruine.

Rugina-mi colorează ochii trişti,
Mi-aruncă pe covoare vina,
Când calc pe frunze şi tu-mi pedepseşti
Cu dragostea din mâini lumina.

Mă-ndeamnă să-mi fărâmiţez uşor
Romanţele în disperare,
În braţe de copac să-mi desfăşor
Îmbrăţişări de chihlimbare.

Mă scutur frunză-nspre pământ şi cad,
Mor melcii sub rugina deasă,
Vin ploi pe rând şi, în al apei vad,
Iubirea ta, etern, mi-e casă.

Torţă

Dacă în taina atingerii
stau puterile dragostei,
dacă în aplecarea florii
stă graţia dansului
şi-n înălţarea păsării –
libertatea,
atunci,
atinge-mă cu un zbor de floare
să mă deschid sufletului
ce îmi caută rostirea.

Dacă în ţărmurile apei
stau revenirile,
în farul mării - speranţa
şi-n strigătul valului
se sparg tristeţile,
atunci,
atinge-mă cu lumina unui răsărit
în care clipele promise
au jurat să nu-mi înfăşoare
timpul în uitare

şi, într-o zi,
în partea mea de suflet
se va cuibări o iubire
ca o torţă
ce nu-şi cunoaşte stingerea.

Ştiu!

Când nu mă vezi, dorm ierburile-n vise,
Atârnă într-un colţ de stea uimirea
Când nu mă vezi, chiar legile nescrise
Şi-arată-n codice deplin iubirea.

Când nu mă vezi şi ochii-mi lăcrimează,
Se rotunjeşte ploaia-n emisfere,
Fug păsările-n doruri şi brăzdează
Acelaşi cer cu zboruri efemere.

Când nu mă ai, e orizontul rece,
Baladele se cântă în surdină,
Dar vremea de năpastă iar va trece
Şi ochii mei vor răspândi lumină.

Suntem mereu oglinda unei ape
Ne vălurim în noi, tot mai aproape.

De...

De mor după strop,
de norii mă-nghit,
voi scrie-un potop
în grai împietrit,
când toamna mă-ndeasă
în sacu-i de vânt
şi ploaia-mi se lasă
pe-acelaşi cuvânt.

De-nghit amărui,
de caut cocori,
de urc înc-un grui
prin aspre răcori,
e pentru că-n seară
se năruie-un gând,
e pentru că-n vară
sunt ochii-mi plângând.

De simt o văpaie
în frunza din crâng,
de-mi cade-n odaie
un cântec nătâng,
în toamnă să-mi laşi
un zâmbet ştrengar,
vreo opt-nouă paşi
în mersu-mi fugar...

Răvaşul

Închis în toamnă şi departe,
Pui vremea tristă la dospit,
Apoi o-mparţi în foi de carte
Şi-n dor de-aramă încropit.

Mai ştii cum scutura iubirea
Din arbori frunzele târzii,
Când printre pagini amintirea
Clipea din ochii străvezii?

Rugina mă striga pe nume,
Eu răspundeam cu glas de ploi,
Iar tu-mi striveai pe buze brume
În toamna pentru amândoi.

Suspină gândul meu pe ape
Şi sălciile se-mpletesc,
Octombrie îmi este-aproape,
Cocorii azi mă părăsesc.

Şi duc pe-aripa lor albită
Şi-n zborul lor cel osândit
La clipa ceasului grăbită
Răvaşul meu în dor zidit.

Stingere

Dezbracă-mi privirea de goluri,
Dă-mi soarele toamnei în frunze
Plecate pe margini de stoluri -
Amestec de pete difuze.

Alungă-mi tristeţea în ciuturi
Şi nuferii prinde-i – şiraguri,
În apele-mi blânde să scuturi
Surâsuri. Să-mi vindece praguri.

Colindă-mi privirea ce doare -
Miraj într-o toamnă târzie,
Când floarea în brumă ne moare,
Iar noi ne visăm poezie.

Şi-apoi s-alergăm înspre iarnă,
Să cernem ninsori de iubire,
Iar vântul, pe zare, s-aştearnă
O linie stinsă-n albire.

Vrăbii

Tu scuturi o păpădie
eu număr câte vrăbii
mi se pare că se desprind
din seminţele ei,
de parcă mi-aş dori ca pământul
să ţină în braţe rădăcini de zbor

să plutească prin aer scaieţii
ca nişte mine -
explozie în pieptul fiecărui nor istovit
în căutarea furtunii

şi ce repede mişti mâinile,
de parcă n-ar fi de ajuns
truda culesului
desprinsă din sofisticatul calendar

tu scuturi o păpădie,
eu caut umbrele, să asculte ninsoarea
şi las gălăgioasele alea de vrăbii
să-ncolţească în huma
unde mă voi întoarce cândva
să număr zboruri.

Punct de ne(vedere)

A rămas dezgolită o privire străină,
Avea irisul galben ca un nufăr strivit,
Când, pe pajiştea arsă de o toamnă haină,
Rătăcea printre brume ca un om istovit.

A rămas printre raze de lumină căzută
Să mai guste din lujeri stropi de viaţă incert,
Când ispita ruginii de pământ e văzută
Şi în frunze se-nalţă al tristeţii concert.

Zarea-mi spune să caut chiar şi-n vocea furtunii,
Să aştept omul care va-nţelege ce sunt,
Să nu caute-n umbre şi s-alunge nebunii
Care-mi suduie ploaia ce se scurge mărunt.

În(semn)

Îţi vorbesc dintre frunze, lângă trunchiul furtunii
Între toamnă şi tine am uitat un oftat,
Mă alungă vârtejuri spre cărarea ce lunii
I-a deschis încă-o poartă ca un semn amputat.

Peste umbre zălude toamna pune zăbrele
Şi închide lumina în poeme de nori,
Când te strig necuprinsă, patimi aspre şi grele
Te adaugă-n mine şi eu plâng uneori.

Din cuvinte uitate pe o bancă-ntristată
Împleti-voi un cântec, un refren liniştit,
Peste bruma ce pică de un vânt torturată
Arunca-voi acordul de iubire sfinţit.

Praf în ochi

Sub pleoape
marea îşi găseşte sălaşul,
şi spală stânca de iris
primind în pupilă
întunericul în care, uneori, mă scufund.

Încă nu mă ştii.
Sunt poate nebună să cred
că mă vei cunoaşte vreodată.

E tulbure valul şi-n buza malului
se sparge, zădărnicind
castelele de nisip
ridicate vremelnic...

se dizolvă în ochii mei
sarea cuvintelor.

Ce gust poate avea iubirea
şi cât de mult ne poate hrăni
dac-o împărţim în raţii?

Sub pleoape
se ascunde o mare;
în casa ei albastrul cheamă ploile -
doar aşa să se şteargă
urmele de nisip -
praf în ochi...

Arome de septembrie

Letopiseţe cu aromă veche
de neumblare-n tihna mângâierii
sunt scrise pe-nserat în umbra cerii
în limba dragostei care-i străveche.

Condei supus pe trupul de fecioară
Când poezia nu e descifrată,
Alunecă-ntr-o curbă aromată
Şi mâna lui cuminte o-nfioară.


Şi-atunci licori de viaţă amăruie
Se vor sorbite-n viţele cu struguri
Şi-n pielea ei cu lacrimă căpruie

Mustească toamnele în vineţi muguri
Când se ascunde vraja-n flăcăruie
Cântând foiletoane-n glas de ruguri.

Adorm!?...

Adorm...
îmi pune floarea-n ochi,
azi, rouă
şi plâng,
mi-e toamnă iar,
în sufletul meu plouă!

Adorm...
cocorii sfâşie-n aripi
tăcerea,
îmi lasă alb neprihănit
în zbor
şi-n mâna-mi caldă
mângâierea!


Adorm...
arvuna visului meu –
zarea
te caută-n desiş de gând
şi freamătă-n sărutul meu
plăpând,
etern, chemarea...

Birdie 15 Amurg

Birdie e tristă,
eu schiţez braţe cu degete lipsă
-ce păcat că mângâierea nu-mi aparţine!
În fond nu-s Venus, să-mi ridici statui!

În atelier e linişte.
Nici mătase din glasul ei nu se mai aude.
Dorm în pânze melcii,
tăcută rouă ne umezeşte ochii
şi accidente grafice se distrează pe suport
tango de închipuire -
falsă prezenţă...
Birdie e tristă.

Voiam să fie frig, dar
nu de zăpadă e nevoie
albul se găseşte în ochiul meu
şi-n aripa de cocor însingurat...
cât rece să cuprind într-un anotimp vânăt
dacă nu m-ai lăsat să citesc amurgul?

Apun.
Şi Birdie e singură.

Ne(stăpânire)

lucrare de D Brodetsky

Din ostenire mai rămân cu-ncovoierea,
Cu spasme taciturne, cu tăcerea
Şi c-un oftat prelung şi inutil
Ce-ţi bate pe un umăr, zâmbindu-ţi infantil.

Nu mai contează cât ai mers pe drumuri arse,
Cât praf venin ai strâns în albe oase,
Când adevărul te ţinea în teacă
Să poţi lăsa-ntunericul în voci să treacă.

Vârtej de fumuri se înalţă-n colonade,
Se stinge-un plâns în vechile cascade,
Iar sufletul e prigonit de iarnă
Un duh nestăpânit tristeţea vrea să-mi cearnă.

Sunt!

D Brodetsky



Frumoasă-ţi sunt şi inima mi-e plină
De încântare şi de strai văratic,
De-a primăverii albă-n floare vină
Ce-şi poartă-n glie traiul singuratic.

Şi caldă-ţi sunt când flutură cireşii,
Roşeaţa pulpelor se-aşază-n buze,
Stârnind invidia pentru măceşii
Pierduţi pe văi, în aere confuze.

Ca o fântână îţi adap sărutul
Cu mierea zilei ce ascunde-o mare,
Iubirii încercând să-i dau tributul
Şi vremurilor noastre – alinare.

Şi pradă-ţi sunt când urlă-n codru lupii,
Pe braţul tău m-adulmecă ninsoarea,
Mă-nlăcrimez şi las povară stropii,
Iar palmelor ce caută, las floarea.

Femeie-ţi sunt, în plinul coapsei mele
E jarul din amiaza furtunoasă,
Când fulgerele cad pe ochi de stele,
Eu nu-ţi pot fi decât, veşnic, mireasă.

Verigă

Pe tâmpla albastră coboară un gând,
E cerul scânteie şi inima plină,
În toamnă dispare o ploaie plângând -
Tributul plătit pentr-un ochi de lumină.

Mă cauţi în albii şi-n visul răsfrânt,
Te strig dintre ape şi liniştea-i moartă,
Apusul se-ntinde pe ceruri, înfrânt,
Săgeţilor lasă, deschisă, o poartă.

Alunecă fluvii spre marea-ţi cântând,
Mă spintecă piatra şi sânu-mi străpunge,
Cuvântul bezmetic din guri, răsuflând,
Loveşte sălbatic şi fruntea îmi frânge.

Privesc înspre tine, e vântul turbat
Şi-n aerul nopţii o pasăre strigă,
Se-nfige în buza de aer curbat
Cenuşii lăsându-i aceeaşi verigă.

Doar pe tine...

Caut în mine drumul
pe care au mers unghiile tale
când strigai cu sete:
„Acum te iubesc pe tine, femeie”
ce ţii pruncii în odiseea unui pântec
unde minunile prind rădăcini
şi-mi urlă uitarea în creştet
să m-alunge departe,
dincolo de orice durere
mocnind în fiece zi.

Caut în mine cuvântul
sortit să împartă promisiuni
niciodată întâmplate,
doar întâmplătoare vorbe zvârlite
când erai singur
şi pacea-ţi era doar prundiş
pe râul furtunii
călcat de ape tulburi şi istovitoare.

Şi mă-ntreb de ce caut
când iubirea este mai aproape,
iar mângâierea ploii
e graiul unui om ce m-ascultă
şi care ştie să spună:
“Eu doar pe tine te iubesc, femeie!”

Scara

Nu ştiu dacă spre tine urc sau cobor
în fiecarea seară,
când cuvintele se-mbracă în stele
oglindindu-se în ochii mei
deschişi spre visare.

Poate prea sus,
gândul tău mă-nfioară,
poate prea jos,
dorinţa mea e năluca ce-ţi cade în braţe
când treptele se topesc
şi urcuşul dispare.

Şi-mi plec pleoapele când cobor
să te caut –umbră irosită în pridvorul
unei aşteptări,
când îndoiala ne ţine în frânghii,
şi-mi înalţ zborul indus în tăceri
să te-adun ca pe un dar
niciodată dezlegat de lumină.

Nu ştiu dacă spre tine urc sau cobor,
scara mă ţine în gura unei trepte
unde nici nu ştiu
când şi cum am ajuns –
secetă în albia unei veri
unde ploaia îşi deapănă cântecul arar.

Terapie

Mă vindecă toamna de o uitare
şi mă aşterne
rugină drumului să fiu:
să calci peste ochi şi să visezi a ploaie,
să respiri vânt şi pe umeri să duci cuvintele
strecurate din mine când încă-ţi eram.

Mă anină toamna de ramuri,
să vin înspre tine ca o ninsoare de frunze -
coroană pe fruntea
unde sărutul îşi găsea liniştea
când arborii cugetau către cer şi numele meu
îţi umplea vorbele cu iubire.

Mă cheamă toamna
să acopăr cu sufletul despărţirile,
chiar dacă privirile-s departe
şi zările se închid a-nserare,
când păsările strigă prelung
peste ţarini sortite brumelor triste.

Şi-n toată fiinţa mea se adună
şoapta vântului, şi-a ploii, şi-a păsării
care n-a uitat ce-nseamnă să te vindece toamna
când mă îmbolnăvesc de tine...

Avid

lucrarea plastică aparţine lui Dumitru Brodetsky


Somnoroase iluzii se desprind din cochilii,
Mi-e târâşul fierbinte şi pământul e gol,
Se preumblă-ntre coarne un parfum de camelii
Prinse-n sticla de gheaţă într-un val rostogol.

Umblă melcii lumină să-mi dărâme tristeţea,
În hăţişul de ierburi fire lungi se-nroşesc
Se urzeşte în cercuri steaua mea şi francheţea
Pe o salcie urcă în vârtej diavolesc.

Duhuri strâmbe mi-arată cât de lungă-i cărarea,
Sacrificii mărunte se topesc lângă-un zid,
Melci nebuni mă colindă, îmi declin consolarea
Şi mă-ndrept către ochiul doar de mine avid.

File de septembrie

Eu, într-o doară,
parcă-am învăţat
un picur
să strunesc în treacăt
şi verii pline de ninsori, la cald,
în grabă mare
i-am pus lacăt.
Am strâns-o-n sipetul cu flori
şi fluturi
ostenindu-şi zboruri
printre vâlcelele cu sori
(abia treziţi din somn)
şi veştede decoruri.
Septembrie am regăsit,
în file
se pornise vântul
şi-n pasul meu cel obosit
se odihnea pământul.
Curbate zile,
chiar nelinişti,
un stol pierdut în umbra verii,
tăcut,
mi se roteau mereu
în plasma de rugină-a serii,
iar din cerneală de înalt
furasem, făr’ să ştii,
un strop de ploaie-tihnă
să-l scriu pe foaia de bazalt,
când vremea rea mi-i neodihnă.

Antum

Să-mi strângi zăpezi şi negura tristeţii
S-o-mpovărezi cu albul din ninsori,
Să zacă-n haina verde-a dimineţii,
Apoi să moară-n patimi de strânsori.

Să-mi umpli gânduri, vremea să n-o laşi
Pe coapsa bolţii, la ucis de sori,
Să tacă praf în stolul meu de paşi
Când ploile-s aromele din flori.

Să-mi tai din cioburi strălucire-n vise,
Copil străin, departe-mi eşti acum,
Mai lasă-n cumpene de dor promise
O scriere-a destinului - antum.