Izvoare

acuarelă Willem Haenraets



















În umbrirea surâsului meu
a fost simplu să construieşti
încă un zid,
să-l înalţi din tăceri absurde
pentru mândrii nejustificate.

Şi norii se răzgândesc deseori
în dragostile lor
pentru pământuri aride,
nu-i aşa?

Îşi iau boccelele de albastru ,
încalţă pantofii grei de întuneric
şi sărută doar vântul turbat
uitând că îmbrăţişarea pământului
e dumnezeaiască
pentru fiece floare ce se naşte.

Îmi voi adânci gânduri
săpând fântâni
spre lumină de suflete;
cu siguranţă se vor găsi izvoare
care să-mi hrănească
setea de iubire.

Idee de zbor

Dac-ai să-mi iei aripile, jur, te voi ucide!
ţi-am spus.

Era dimineaţă şi-n gheaţă de zori
topeam întunericul nopţii,
lipindu-ne buzele într-un cântec.

Nu vei mai putea zbura, de mă omori !
mi-ai strigat,
apoi paşnic mi-ai atins degetele,
degetele cu care ţi-am scris pielea
într-un palimpsest
doar de mine ştiut.
(invizibil gest pentru ochii celor dinafară ).

Asta-nseamnă că mor prin tine,
iubitul meu,
continuând ce-am început cândva
când am învăţat să mă nasc,
să trăiesc,
să locuiesc în tine,
făcându-mi destinul leagăn
şi moartea un zbor etern!

Non primăvară

Isabele Mognaqui




















Azi voi minţi că nu-i lumină,
că pomii-n floare s-au vărsat,
că dorul meu e-o rădăcină
în care sevele-şi au pat.

Le las mereu să doarmă-n mine
cui pasă-acum de primăveri
de inconstanţe, de ruine,
de ploi cu muguri sub poveri?

Când în fântâni mai doarme apa
Şi-oglinzile s-au fărâmat,
Pădurii i se mişcă pleoapa
Pe ochi în verde înrămat.

În mine timpul nu-i odihnă,
Iar tu te-ai dus spre alte zări,
De-aceea sevele n-au tihnă,
Se-mbracă-n haine de pierzări.

Hrănesc aceeaşi amăgire,
Petale fluturate-n vânt
Sunt ploi din mine - o iubire
Ce-adapă sufletu-ţi - cuvânt.

Parazit

Ram de mesteacăn
sfere plutitoare
par globuri în bradul de Crăciun

pentr-un sărut
smulgem paraziţi
de sub ciocuri de corbi

iarna înghite
ultima noastră îmbrăţişare
unde-i secera de aur?
mai vreau doar un sărut...

Cântec pentru devenire

Sunt un întreg
în care părţile componente
se susţin
aşa :
ca-ntr-un cântec fabricat de clape,
ferm şi totodată suav ;

numai tu poţi pricepe muzica
ploile inerente vor mângâia
palma ce scrie poeme
unde vulturii se tocmesc cu piscurile
în dorinţa de-a săruta cerul.

Sunt un întreg -
simbioză-ntre dor şi suspin,
liant între copil şi femeie,
curat ca un april cuibărit în primăvară
mustind de frumuseţe.

Cântă-mă !
Şi-n privighetorile pieptului
pune un ochi deschis
să te pot privi înăuntru
până la cea din urmă stingere de cântec !

Semn scrijelit

Scrijelisem piatra
cu gândul s-o fac să sufere
aşa cum îmi tăiase şi ea din carne
atunci când o aruncaseră spre mine
din întuneric:
să nu le văd faţa,
să nu ştiu cine sunt;
le auzeam glasurile strigându-mi numele,
dar oare ei mă ştiau?
ştiau ce lumină poate înmuguri
acolo unde eu credeam
că nu mai este nimic?

Scrijelisem piatra
ca-ntr-o scriere barbară;
nicio cruce să nu-i stea la căpătâi!

Dor de talpa ta...

Când mi se face dor
de talpa ta,
dezbrac piatra de piele
şi o-mbrac
sunt povârniş abrupt
să nu poţi urca repede,
să-mi atingi ochii
strivindu-le irişii între degete
ca să-ţi rămână sub unghii
parfumul.



Când mi se face dor
de talpa ta,
rog drumul să se dea într-o parte,
să nu cunoşti semnele
- ochii de îngeri şi-au pierdut lumina -
şi-n fiecare colţ de piatră
las un strop de iubire
- far pentru îngerii cuibăriţi în tălpile tale
de care mi-e atât de dor...

Aproape

sursa foto Pixdaus.com

"Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene."

Primăvara- Nichita Stănescu


Nu pot să te cuprind
în palma-ntreagă,
eşti prea hulpavă şi îngrozitor de albă,
pe coapsă porţi un văl de murmur
şi-n păr de nor
parfum de nalbă.


Mi te doream în sânge
strecurată,
venin să-ţi sorb din cupele verzui,
strigam spre mugurii din ramuri,
mă înălţam pe vârfuri
şi crezui
c-am reuşit să te ating pe umăr,
dar n-am simţit
cum dintr-o dată
chiar lunecasem pe-o petală
în poala ierbii scuturată.


Tu-mi cânţi
şi-n struna-ţi de pădure
cu naiuri inserate-n pleoape
îmi zboară păsările care
mă fac să cred că-ţi sunt aproape.

Realitate

Artist:Gordon, Leon (Russian-American, 1889-1943)
Title:Elegant Man in Mirror

Argat

oglinzii din perete

voi fi în fiecare zi,

slujindu-i patima

şi crezul

de-a-mi arăta (orice ar fi)

ce sunt când nu mai sunt cu mine

şi ce eram deunăzi,

când iernile ştiau să ningă

şi nord,

şi blândul miazăzi.

De departe...măicuţă, de departe! IN MEMORIAM

foto Ioana Mitrache.

Înstrăinat, fără de casă
N-am mai putut să mai ajung,
Să-ţi gust azima de pe masă,
S-aprind o candelă, să plâng!

Departe am mai fost măicuţă,
În ochii mei lacrimi răsar,
Păşesc încet pe-o potecuţă
Tristeţe-n floare să presar.

În pragul casei noastre albe
Azi bate-un firicel de vânt,
Salcâmii şi-au pierdut din salbe
Eu mă îndrept către mormânt!

N-am apucat să-ţi sărut mâna,
Icoana nu ţi-am mai văzut,
Acum mă mângâie ţărâna
Şi doru-n care am căzut.

Mă iartă că în umbra serii
Rog stelele să-ţi fie gând,
Măicuţă,-n braţele durerii
Mă ghemuiesc uşor şi plâng!

Şi ce dacă!

sursa foto photodom.com

Mor caii mei cu aripi de poveste,
Jăraticu-i ascuns în maci,
Nu-i pot hrăni cu visuri şi îmi este
Aşa de teamă c-ai să-mi taci.

Cuvintele se-ascund în ochi de greieri
Să cânte-n vara de smarald
Şi părul meu din grâne tu îl treieri,
Apoi devii acelaşi vechi herald

Ce mă invită să păşesc cuminte
La curtea primelor cicori.
Dar unde-s săbiile din morminte?
Zâmbesc în buze de lucori.

Sub şei de armăsari se moare-n taină
Pământul geme, aripi dor,
Mor caii mei sub ultima ta haină
Mă scurg şi eu...ce dacă mor?

Despletire

Mi se despleteşte câmpul,
Grâul încolţeşte-n ape,
Se fărămiţează trupul
Şi-ntr-o urnă nu-mi încape.

Mă trezesc în rădăcină,
Gust din roua dimineţii;
Să mai caut spre lumină ?
Nu găsesc gura blândeţii.

Macii-şi pregătesc armura
Într-un colţ uitat de vară,
Răspândind în lan arsura
Peste ziua mea neclară.

Îmi voi căuta-n albastra,
Neclintita noastră zare
Dor născut lângă fereastra
Ochiului tău de cicoare.

Învelit de umbra Lunii,
El se-ascunde printre stele,
L-au ciupit de mâini ciulinii
Şi-acum strigă-n cer a jele.

De aceea-i merg în urmă
Cu peceţi de aşteptare,
Scriu hrisoavele ce-mi curmă
Adevărul care doare...

Braţ de copac

Niciun braţ nu va cădea peste tine
când vei fi plecat
în veşnicii;

poate doar lumina unei candele
să-şi irosească ochiul
privind cum se scutură-n aer
miresmele salcâmilor
îmbrăţişaţi de vânt.

Vei fi trecut demult
prin gura unei ploi
scuturate din pletele norilor
alergând spre răsărit
să-mi întâmpine
sufletul obosit de-atâta căutare.

Nu se va mira Luna,
nu se va-ntreba Cerul
de ce braţul copacului din grădina mea
nu mai ştie să-mbrăţişeze umbre;
aşteptase prea mult
şi nu-şi mai amintea nicicum
de vântul care scutura
umerii unei ploi...

Aşteptarea

Privită din spate
aşteptarea nu-i decât o perdea
după care îţi arunci
deseori temerile
că n-ai putea găsi ce-ţi doreşti!

Îţi imaginezi cum aşteaptă mugurii
să trosnească din dinţi?
Şi nu suduie zăpezile
care-i mai încarcă
chiar şi-n martie prelins pe ziua mea.

Nici aşchiile rupte
din tine
nu mai aşteaptă întregirea;
timpul le descompune în ploi
lăsându-le să privească
doar la vlăstarii
ce se joacă pe ramurile vechi.

Privesc flăcările,
ard în cămine gânduri,
mă-mbrac în iarna ta polară
şi-ncerc a desluşi
cum mai arată aşteptarea
privită din spate...

Când nu cauţi chemarea...

N-am căutat chemarea;
mă găsise ea în lujerul unui ghiocel
pe care zăpada iernii din noi
voia să-l mai sperie c-un vifor.

M-a strigat îndelung
c-o voce care-mi aducea
în nări aromă de zefir
şi dorinţă nesecată.

Dacă n-aş fi răspuns
amăgind-o doar c-un zâmbet,
mi-ar fi aruncat în faţă
mănuşa unei alte depărtări,
aşa că n-am ignorat-o;

ştiam că-i a ta,
ştiam c-ai trimis-o să strige,
ştiam că mă vrei
mai aproape decât eram
în ultima iarnă în care
doar graniţele hărţilor mai îngheaţă.

N-am căutat chemarea,
dar plină de îndoială,
m-am urcat în cupa ghiocelului
înflorind a speranţă
pentru tine...

Fereastră

Rătăcesc prin tine
povestind vremurilor
c-am mai fost pe aici;
că te cunoşteam cumva
pentru că-n cuvintele tale
găseam ciuturile de apă
din care-mi hrăneam setea.

Merg întrebându-mă
când mi se va-ntâmpla
să deschid fereastra spre iarnă,
să-mi acopăr chipul c-o mare de
păpădii reci
ca să nu mă vezi când plâng -
ţi-ar face rău,
iar suferinţele ar prinde glas.

Eu ştiu cum strigă ele.
În fiecare dimineaţă
le adun urletele snop
legându-le cu grija unei existenţe
pe care trebuie s-o mai port cumva
pe umeri,
chiar dacă voi deschide
fereastra spre iarnă din nou!

Acorduri

Să-mi scrii acorduri
de liră-n iarna asta-ntârziată
să uit de vânt
de ger
şi de năpraznică ninsoare
să mă iubeşti cum m-ai iubit odată
strângând la piept
petalele de floare.

Să-mi scrii pe frunte veşnicie
cu un sărut
lăsat pe cuta pielii neîmbătrânite
îndrăgostit de viaţă
şi lumină
să mă cuprinzi de umeri
şi să-mi zâmbeşti, iubite.

Singurătăţi să-mi picuri în aşteptare
doar tu să îmi rămâi
aşa cum mi-ai mai fost
cândva
să nu mai ştiu
de ploaia care doare
de frigul nepăsării
şi de vremea rea.

Să-mi scrii acorduri
pe strună de vioară-n lemn născută
fior să răspândeşti
şi ne-ncetat
să mai priveşti făptura mea tăcută
frumoasă şi senină
ca un vis plecat...

Preferinţă

Mă ispiteşte un tramvai
cu cai
să-mi care visurile-n spate
privesc dorinţele
dar, vai,
gândesc că nu se poate
să-i rup şira spinării-n drum
bizar mi s-ar părea
mai bine-i dau şinei uium
un os
din viaţa mea…

Sărutul

Sărutul lui mi s-a-nchegat pe frunte
cuvânt
aşa cum îl ştiam -
rătăcitor
prin serile-mi cărunte
şi nins de amintiri
cum bănuiam
un dansator...

l-am prins în pumni
să-l ţin doar pentru clipa
rotundă
ca un strop de rouă
şi, Doamne,
temeri multe-aveam
când mi-l imaginam iar
frânt în două

l-am strâns;
voiam să-i cresc aripe
să-i suflu viaţă pentr-un zbor
chiar şi de fluture
mărunt, de-o zi,
dar nu gândeam
că-i plutitor
ca fulgul iernii
trecător
şi-n palma mea...muri

Priviri de cules...

Am să-ţi culeg privirile
pornite să-mi caute ochii
ascunşi sub gene;
încă mai aşteaptă
să te-ntâlnească
nu ştiu dacă albastru,
nu ştiu dacă bătrân,
poate mai tânăr c-o privire,
poate mai înţelept cu un gând!

Am să-ţi culeg privirile
şi-o să i le-mprumut ploii,
să râdă de fericire
când atinge pământul
el sigur o primeşte cu braţele
deschise şi pline de flori,
fie vară-n baie de maci,
fie iarnă-n clopote de ninsori.

Am să-ţi culeg privirile
dac-ai să ridici fruntea
spre ramul unde păsările
se vor întoarce
să-şi facă un cuib nou
din inima ta...

Rochia albastră

Am să îmbrac rochia
cumpărată de tine
albastră
adânc decoltată ca gura unui estuar
în care valul de zâmbet
inundă umerii mei dezgoliţi
în adierea unei brize.

Cât soare să mai torn
în irişii mei
ca să-ţi poţi trimite albatroşii
dincolo de cuvinte -
silabe-nfăşurate-n fluxuri
ce-şi caută răspunsurile-n reflux?

Am să-mbrac rochia albastră
foşneşte-n ea mătasea
unui gest sălbatic
precum rafala de nisip
ce ţi-a spulberat venirea
în seara asta
în braţele unei răvăşite ploi...

Labirint

sursa foto photodom.com


Labirint
umbrele tac desenând
drumuri cu arbori încleştaţi
frigul se căzneşte să strige
de parcă iarna şi-ar da duhul
în pântecul ultimei dimineţi
împreună

îţi caut ochii
să mă doară albastrul lor
în păsările aciuate-n ramuri
când rădăcinile-ţi strigau spre cer,
iar eu mă desprindeam
din tine
privind mereu în urmă
de parcă-as fi ştiut
c-ai să mă frângi într-o zi

urmează să plec
labirintul mă-ndeamnă să caut
zidurile -
nescrise elogii aduse drumului
nostru-mpreună.