Despre scopul imperfecţiunii

Tulburătoare şi neatinsă
femeia perfectă
îţi cere să-i scrii
să-i scrii cuvinte
pe care le crede albastre
pline de rouă
zâmbind în colţul cu petale.

Tu
ca un arhitect de stihuri
tehnic
elaborat
proiectezi vorbe
în care ea se-mbracă seara
atunci cînd trupul
se curăţă
de zgura păcatelor cotidiene.

Se pare c-aşa ţi-atingi
scopul
cuvintele tale o iau de mână
şi-o aruncă-n alcovuri
unde-i gustă formele
şi-i alintă nudul în lipsa ta.

Nu mai există rostuiri de inimi
nici potriviri de-nţelesuri;
femeia perfectă
se mulţumeşte c-ai atins-o
cu-aceeaşi imperfecţiune
căreia îi spui deseori iubire.

Aşteptând!...

Te-am aşteptat în prag
întinerind adierile
s-atingă ochii cuiburilor
primindu-şi păsările,
păsările mele
încolţind în iarbă de zbor
şi-n plutire de lumină.

Te-am aşteptat în prag
mângâind sensuri
pe care mi le doream arbori
cu braţe lungi,
netemătoare,
să mă-mbrace cu strângeri,
să mă-nconjoare cu
apropieri
ştiute doar de noi într-un timp
care ne-a fost martor.

Încă mai sunt.
Pragul e stins în apă de ploaie
şi doar o iarnă-l mai ţine
în chinga unui îngheţ
pe care tu îl vei curma
c-o sosire
în violetul unei înserări.

Ce păcat!

sursa foto photodom.com


N-ai ştiut rotunji clipa;
nici timpul nu poate s-o facă,
se crede sculptor de vremuri
şi fabricant de riduri
aşa cum tu
rotunjeşti sfere de iubire,
în care aşezi femei
după înălţime,
după culoare,
după grai,
crezându-te mecanic în ateliere.

N-ai ştiut prinde ideea;
nici vremea nu poate s-o facă,
ea crede că anotimpurile-s doar poze
în care copacii surâd,
se-mbracă în ploi de floare,
se-nroşesc de plăceri,
apoi se dezbracă
arătându-şi ca şi tine
chipul adevărat...

ce păcat că atunci tremură de frig!!!

Stare de veghe

Ţi-am vegheat ploile
să nu rupă din maluri;
mi-ai fi curs prea mult
cu iubire şi n-aş fi meritat
să primesc.

Ţi-am vegheat ploile
să nu-ţi inunde inima
în care fluturii nasc visuri
pentru flori însingurate
şi cu nume de femei.

M-am mirat alături de tine,
am respirat lumină
şi m-am ascuns în frumuseţi
pe care, dezorientat,
nici nu le bănuiai.

Ţi-am vegheat ploile,
ca să te poţi bucura
de mersul prin iarba
sufletului meu,
încolţind mereu
într-o iubire
cum nu s-a mai întâmplat

Construcţie hibernală

sursa foto photodom.com

Omătul meu alunecă-n cenuşă,
Se risipeşte-apoi în vânt
Şi–aşterne crugului bolnav o tuşă
Cu iz de iarnă în cuvânt.

Se năruie-n sosiri de nea chemarea,
Iar strigătele-au umbre verzi,
Ne-ngheaţă-n pântec de izvor aflarea :
C-am să te pierd, c-ai să mă pierzi.

Nu pune îngerii în dezmierdare,
Făpturile-s acum prea reci,
Le flutură aripile-n altare,
Ei ştiu demult că o să pleci.

De-aceea arde-n mine iar ninsoarea,
Feştilele-s aprinse-n sfinţi,
Pe buzele de ceară sting uitarea
Şi-n rugi pun vorbele cuminţi.

Nu cer...

Inga Ivanovna- sursa foto

Eu n-am să-ţi cer cuvinte
pentru mine promisiunile
au culoarea iubirii
care nu caută să smulgă
să cerşească
să aştepte
să insiste
care ştie doar să dăruiască

dacă n-a fost de-ajuns
dacă n-a fost prea mult
e pentru că-ntr-o promisiune
cuvintele tac şi mângâie sufletul
nu trâmbiţele dau intensitatea
strigătului
el presupune uneori durere
zbucium îndelung
şi poate deznădejdea de a nu fi auzit

eu n-am să-ţi mai cer cuvinte
şi n-am să-mi justific vreun gest
oricâte nedumeriri ţi-ar trece strada
am să fiu
lumina pe care s-o priveşti
fără să o poţi atinge...

Azi, ţie...mâine,...

sursa foto photodom.com


Şi dacă viaţa mea s-ar duce pe o apă,
Aş curge-aşa de-nvolburată,
Chiar dacă de pe mal acum se-adapă
O stea cuminte ce-mi arată
Crugul...

Şi dacă-n clopote mi se ascunde glasul,
Iar limbile se-ncurcă-n vânturi
E pentru că-nspre ziduri albe pornesc pasul
Să dau tribut şi-nalte cânturi
Să închin...

Şi verde să îmi fie risipirea-n floare
Culeasă de cu zori prin rouă,
Iubeşte aerul de curcubeu în soare
Şi ochii mei care te plouă
Azi...

Dac-am presupune...

sursa foto photodom.com


Dac-am presupune că toate
adevărurile dor,
am minţi furând din ele
doar ceea ce putem schimba
în mintea noastră,
fără vreo vină că ne-am dori
o depărtare care să ne apropie
ori vreo apropiere
care să semene a dragoste.

Şi-n ierni apele îngheaţă
ascunzând sub punţi frământări
şi curgeri
pe care nu le mai băgăm în seamă
decât atunci când vin puhoaiele
de gânduri peste noi;
obosim în căutări
şi smulgem timpului expresia
"nu se ştie niciodată".

În vindecarea cuvintelor
e toată iubirea,
în rostirea lor,
indiferent de cât viscol ne colindă
ori de cât ger ne amorţeşte simţurile.

Dac-am presupune că toate
adevărurile dor,
n-ar mai fi stele reci,
lacrimi pe frunze
şi ploi căutând un răspuns
în pământ.

Viorile noastre...viori

pictură de Susanne Clark

Uneori
viorile dor
şi-ntr-un cântec prelung
strâng arcuşuri de lacrimi
curgând
uneori
viorile strigă
prin coaste de lemne
alungă
triluri de păsări
ce mor
de-aceea mă feresc
s-ascund în arcuşuri
ploi de iubire
când viorile dor...

Azi, scrie-mă din gânduri

sursa foto photodom.com

Azi, scrie-mă din gânduri
mânuind condeie de lumină
în care degetele se răsfiră
îndelung
ca-ntr-un cântec
pe trupul meu

simt că mi-e frig;
în iarna asta
pe retine
se păstrează drumul unei depărtări
pe care doar cântecul
o poate sfărâma

n-am cunoscut îngeri,
doar zbateri şi necuprins,
imagini în care
nins
mi te-ai cântat
aşa cum te ştiai demult

când te-am chemat,
ai pus răspunsurile în streşini,
verile s-au strecurat printre noi doi,
au sosit rugini
scârţâind în clopote de toamnă...
în iarna asta de cleştar
ţi-am rămas iar în frig
de nu-ţi mai sunt...

azi, scrie-mă din gânduri.

Zăpezile nu cad în zadar

Ştefan Câlţia-sursa foto

Din mâna-ţi plină de zăpadă
Voi lua un fulg – numai al meu,
I-oi da contur şi-aş vrea să vadă
Pe unde-i oare Dumnezeu.

De ce prin ţarini umblă orbii
Cu mâna-ntinsă tot mereu,
De ce le strică viaţa corbii?!
Pentru ei am doar foi de-areu.

De ce măicuţele bătrâne
Îşi plâng în palme doruri noi
Li-s duşi copiii-n ţări străine,
Iar lacrimile-s numai ploi.

De ce mor prunci acum de foame,
Pământul oare nu-i făcut
Să ţină-n ramuri mereu poame
Pentru acei ce-s de crescut.

Tu du-te fulgule în lume,
Credinţa mea sporeşte-o iar,
Zăpezile, deşi n-au nume,
Nu vor cădea nicând ‘n zadar.

Uzură

"Pentru frumuseţea unui cântec
se poate scurta drumul,
se poate străbate marea
ori se poate împrumuta
una bucată pereche de aripi
numai bună pentru zbor!"
aşa spun visătorii.

Poate e singurul adevăr
pe care l-am aflat încercând
să leg visul de ceea ce sunt,
irosindu-mi ceva timp
să transform minciuna realităţii mele.

Deseori uzăm de iubiri,
conştient,
rupându-ne realităţile în felii de pâine
visătoare
din care ne hrănim cu poftă;

mâncăm pe îndestulate -
lucru care ne ţine doar pentru un timp
când cântecele parcă nu se mai aud
ori corzile viorilor
se rup în vremelnicii
fără tăgadă.

Apoi scurtăm drumul,
străbatem marea,
dar suntem prea bătrâni
să mai putem împrumuta
vreo aripă
şi ne uzăm.

S-au frânt copacii

S-au frânt copacii-n şapte
Şi coaja lor mă doare
Când fără de pudoare
Doar aşchii poartă-n spate.

Mai simt oare iubire?
În iarna-ntârziată
Cu mâna-nchilozată
Cerşesc din bolţi cernire

De nopţi bătute-n bolţuri
De stele luminoase
Când verile vor coase
Doar freamăte în colţuri.

S-au frânt copacii-n mine
Şi nu-i mai pot cuprinde
În aşchii de m-aş prinde
Aş fi mereu cu tine…

Consum

sursa foto photodom.com

Şi nu mai simt dureri în mine,
şi nu mai ştiu cum am pierdut
culori prin prafuri de stamine
ştiu doar atât: că m-a durut

căderea-n zborul de petale
când primăvara alerga
prin ţarini cu suflete goale
şi ceru-n arbori înverga ;

şi-aş vrea să uit acum durerea
în colţul ierbii răsărind,
dar nu găsesc pe nicăierea
un semn de viaţă să-l cuprind

în palmele-mi adânc săpate
de vifore care-au trecut ;
culori-s amestecate
şi timpul meu e petrecut...

Ai grijă de-un cântec!

sursa foto Дим Байдачный-photodom.com

Să primeşti la uşă-un cântec
Până nu e prea târziu,
Să-ţi întinzi braţul spre-un pântec
Îmbrăcat în irmiziu.

Să nu-ntrebi de unde vântul
I s-a aşezat acum
Pe un umăr ca veşmântul
Flăcării pierdute-n scrum.


Să-i săruţi clipa cuminte,
Glasul să-l asculţi mereu,
Iar din fire viorinte
Să faci ochi de vindereu.

Să străbaţi dintr-o privire
Cerul cântecului – dor,
Să-l asculţi doar din iubire
Că-i de viaţă dătător.

Sub streaşină!

sursa foto Sarmat-photodom.com


Să nu cauţi
sub streaşină de casă,
poetule !
Unghiile tale mă dor
şi privirea-mi arde aerul
pe care-l respir,
poate pentru că te găsesc
mereu oglindit în mine :
în zboruri spre înalt,
în întoarceri spre acelaşi cuib
unde primăverile se zbat
să mai rămână,
chiar dacă noi,
noi doi, am hotărât să plecăm
departe...

Să nu cauţi
sub streaşină de stâncă,
poetule !
S-au prăvălit peste flori
uitările
ca un giulgiu peste un trup sfânt
curat şi frumos
precum iubirea ce ne leagă
oricâtă distanţă
ar pune hărţile-ntre noi
e singurul mod în care
nimic din ce ne înconjoară
nu poate altera destine de păsări !

Să nu cauţi
sub streaşină de vremuri,
poetule !
Am lipit secundele de pieptul tău
şi-am luat cu mine
răsuflarea
din atâtea clipe petrecute împreună
pentru-a simţi
de ce-am hotărât să trăiesc
şi să mă-nalţ
spre cupola unde se urcă rugile tale !

Ultimul cântec!

Era ultimul meu cântec
îngânat
păstrasem în mine cuvinte
multe
înfăşurate în atâtea secunde
în care doar aşteptarea-mi mai fusese
prieten bun
mi-aş fi dorit să-l asculţi
poate cuminte
poate întinzându-mi o mână
să ştiu cum din boala mea
mai rămâne-o fărâmă de zâmbet
era ultimul meu cântec
îngânat!

Concesiv!

sursa foto photodom.com

Mi-este dor de-alesătura
Pusă-n margini de cuvinte,
Când în hartă-i doar ruptura
Şi pe câmpuri oseminte.

Mi-este dor să-mi fii lumina,
Căpătâi să-nsenineze,
Somnul meu e balsamina
Visurile să-ţi vegheze.

Pune-n aer răsuflarea
Vânt să-mi fii acum, devreme,
Eu să-ţi fiu mereu chemarea
Strigă-mă! Nu te mai teme!

Îmi privesc închipuirea,
Ştiu că n-ai să vii spre mine,
Şchioapătă-n eter iubirea
Ochii-mi plâng, nu pot s-aline

Cântecul ce mă-nfioară
Când în ţarini vine iarna,
Chiar de-ar fi a mia oară,
Voi deschide iar lucarna.

Scurt

Eu n-am să-ţi mai privesc
nici măcar umbra
pentru că-n ochii mei
lumina vede doar adevăruri
nicidecum urme lăsate de treceri
pe străzile altora

lătratul vreunui câine
ori ţipătul vreunei păsări
îmi va aminti câteodată
c-am putut să te strig
c-am putut să te aud
c-am putut să-ţi cuvânt
fără să mă gândesc la viitor
fără s-ascult ce-mi spunea prezentul

azi număr bucăţile de humă
din care-s făcută
le întregesc trecerea c-un zâmbet,
chiar dacă-i amar
număr stolurile de cocori
imaginându-mi că nicio iarnă
din viaţa mea
nu va mai fi la fel...

Sunt tristă!...

Pablo Picasso

Sunt arlechin
surâd încet spre lume
şi mi-e un chin
din viaţă să fac glume

am haine reci
tristeţea mi-i culoare
nu vreau să pleci
cui dăruiesc o floare?

am zâmbet trist
tu n-ai venit aseară
deşi exist
am trupul ca de ceară

respir uşor
să nu-ţi fiu greutate
în cuibuşor
doar inima-mi mai bate

mă sting încet
aplauzele sună
rămân antet
doar pentr-o glumă bună.

Împotriviri

sursa foto photodom.com


Chiar şi-ntr-un cimitir
cântă păsările
şi iarba e verde,
aerul se respiră la suprafaţă
şi zâmbetele nu se împart la intrare

lacrimile se dăruiesc din bucurie
şi se topesc în tristeţi
nu mă lăsa să pierd
ceea ce am mai de preţ
când ploaie mi-e numele

când nu te ştiam,
mi-am promis un drum
când te-am aflat,
mai vreau să zăbovesc
nimeni nu ştie să-mi spună
poveşti de iubire ca ale tale
şi-oricâtă durere trupească te va străbate
sufletul tău va-nflori
doar atunci când va veni timpul...

N-ai uitat, am uitat...

sursa foto Gary Kapluggin


Tu n-ai uitat
nici lacrima,
nici primul respirat
lăsat în flăcările nopţii
când o secundă
tremura în catul uşii
strigând:
-Iubiţi-mă,
nu mă daţi morţii!

Tu n-ai uitat
nici palme aspre
şi nici pântec
pe care adormeau
fiorii
când ochii mei
tânjeau
să nu apară zorii
să te mai am
imagine sub pleoape
să te respir
adânc, încet
şi-aproape!

Eu am uitat
de mine
încătuşată-n aşteptare
privind la colţii fiarei
şi tremurând
în înserare
eu am uitat...
ce simplu mi se pare!

Sensuri amestecate

H. Matisse - Dansul

Sălbatic, pe-o planetă de albastru
dansai strivind picioarele
se frământa sub tine-un astru
de nu vedeai fecioarele

femei, femei, femei nebune
şi roşul lor scânteietor
dansau cu patimă şi-un nume
strigau ades în pasul lor...

nu erai tu, culori de ceară
se-amestecau pe şevalete
din mâna pictorului seară
curgea–n icoane, pe-un perete,

se-ntunecau în mine sensuri
când numele se auzea,
cătam spre tine înţelesuri
şi negru-n roşu mă-ngrozea…

Din rădăcini

sursa foto photodom

am să-ţi spun doar
că numele tău
l-am lăsat să respire
pe-o falie de timp
nu l-am chemat
în neştire
doar l-am păstrat
acolo
în minte
cuminte, nebun
alb şi fără cusur
ca pe-o rădăcină
pornită din mine
cândva...

Tu

Praf in Ochi - Locul ei ( new single )

Asculta mai multe audio diverse




Nu te-am atins.

Când m-ai cuprins
cu gândul de mirean,
am suspinat
pe-o margine de-alean
şi-apoi am plâns.
………………………
Off, Doamne,
nu ştiam să urc
sau să cobor din mine?
să te întreb atunci
sau poate mâine
cum aş putea
s-jung în dinţii florii
de pe stâncă,
cum să-i arăt poetului
că marea mea-i adâncă
şi plină de viori?
……………………

Aş fi cântat
pe-o frânghie de brume,
culoare florii
să îi dau
şi-un nume
ca al meu,
zidit în ploi mărunte,
cu ochi de curcubeu
deschis spre tine
tu, omule din munte.

Scutur fluturi

Topindu-ne
uităm de noi şi stările mărunte
în care cuvintele se ceartă
şi se împung nesocotit

Iernile se afundă
în miresme de primăveri
adorm pentru o vreme
şi-apoi rătăcesc în pântecul
unui an
cu speranţa revenirii

topindu-ne
regăsim imaginea despre celălalt
priviri fugare
surâsuri brodate în muguri
şi credinţa de a dărui
fără a primi nimic în schimb

şi numai câte-o îndoială
mai aruncă spre noi
fugar
o vorbă

o ascultăm în tăcere
ca şi cum iarna
ar îmbrăca trupurile noastre
în chiciuri
precum copacii

şi-apoi ne topim
în toată splendoarea lor
izvorâtă din îmbrăţişare...

Despre nefericirea mea...

Nefericirea mea
a început să devină o obişnuinţă -
un lucru comun
de care te-mpiedici
chiar dacă nu eşti orb.

Tu-mi spui că fericirea ta
îţi ţine rădăcinile-ntr-o
existenţă:
a unei ploi îndrăgostite
în care te învălui
când ţi-e sete,
chiar cu riscul
de-a auzi tunetele cuvintelor
sau de-a suporta vijeliile ei.

Dac-aş potrivi nefericirea mea
cu a ta
oare ce s-ar întâmpla?

Ar dispărea norii.
s-ar linişti vântul
ar cânta tăcerile
sau cuvintele ar deveni mai grele
de sensuri?

Azi mi-ai atins nefericirea
c-o fericire
dăruindu-mi poate
singurul sâmbure de adevăr
al ultimului meu timp...

Incertitudini

sursa foto photodom.com

Îmbrăţişăm cuvinte temătoare,
Le tălmăcim în felurite chipuri
Când uragane urlă în vâltoare
Şi-mprăştie a plângere nisipuri.

Ecouri stranii adunăm în piepturi,
Canoanele nu ne mai înspăimântă
În zodii ne mor visurile-n fluturi,
Iar moartea albă ţine loc de nuntă.

Câtă risipă-n semne-ncremenite
De vorbe răsunând a clopot straniu
Păcatele în rugi nu-s absolvite,
Deşi ne îndoim ca un sparganiu.

Doar braţele mai construiesc altare
Într-o incertitudine deplină
Sperând la ceruri veşnica iertare
Şi-un strop de rai în peticul de tină.

Format

sursa foto: photodom.com

Te-am lăsat să zbori în semnul slovei
Când poeme-ai construit ades,
Mă-ngânam c-un vânt în pleata iovei
Descifrând al apelor eres.


Te-am lăsat să mă cuprinzi în braţe,
Aveam trupu-mbălsămat cu mir
Chiar de construiai deplin distanţe,
Eu te socoteam mereu cumir.


Mă-nchinam la versul tău sălbatic,
Îl rostogoleam în ape-adânci,
Apoi construiam format cvadratic
Pentru cubul unde-aveai s-arunci

Iubirea-mi, ca un val lovit de stânci

Orb

Am plâns
când orb
tu m-ai atins
pe corzi de suflet
şi-ai văzut
lumina
şi uite,
ca un ghem m-am strâns
să mă răsfir
şi să-ţi port vina...

Şi ţi-am întins
palidă braţul
tu, nevăzând,
mi-ai dăruit nesaţul
cuvintelor
şi sensuri am citit
în ochiul tău
de orb
lumină am primit
şi am putut
să sorb
necontenit...

Mi-am înălţat
spre cer
privirea
şi-n floarea de prier
n-a mai rămas
decât sărut de orb
şi amintirea
celui
ce-a atins
cândva uimirea
de-a fi putut vedea
cu ochii
ce-i fericirea...

Chemări

Mă-mbrac azi cu tine,
Mi-e caldă ninsoarea,
Sclipesc a lumină
Şi-a treceri de sori

Tu cauţi spre mine
Cu vuiet, chemarea
Se scurge în vremuri
Şi-n scutur de nori.

Şi lumea mă poartă
În vechiul descântec,
De ploaie chemată
Când seceta-i gând

Eu trec o părere
Prin propria-mi soartă,
Priveşte în iarnă
Cum ochii mei plâng...

Frig între noi

Urmează-ţi drumul
fără să-ntorci privirea;
în spatele tău lasă atingerile de suflet
şi priveşte înainte
spre îmbrăţişări pe care
încă nu le cunoşti

dacă-ţi vor fi calde,
dacă-ţi vor fi sincere,
numai tu poţi povesti mai târziu
când iubirea mea-ţi va fi
doar o dâră de cenuşă
lăsată-n pădurea de poeme

nu poţi atinge ceea ce nu doreşti,
nu poţi iubi ceea ce nu simţi

pe cărări ştiute
vei înainta cu siguranţa
bărbatului care
înalţă statui
celor ce-au fost cândva parte
dintr-o fiinţă

urmează-ţi drumul
fără să-ntorci privirea,
mereu voi fi în spatele tău
respirând a ploaie
şi-a trecut de ninsori

şi frig se va aşterne-ntre noi!

Schiţă

sursa foto photodom.com

M-am tocmit cu iarna să te-aştepte,
Timpul meu e mult prea-nvolburat
Desenasem prin ninsoare trepte
Să le urci, când vântul e plecat.

M-am tocmit cu apele să-ţi spună
Cât de mult în seară am vegheat,
La ferestrele-mi nu bate lună,
Iar pervazul plin mi-e de oftat.

Înflorită-i numai noaptea clară,
Stelele sunt aninate-n crâng,
Vijelii se-aştern şi ne declară
Când copacii visurile-şi frâng.

Şi oricât tu te-ai gândi la mine,
Mai departe decât iarna-ţi sunt
Pune chiciurile să-ţi aline
Gândurile într-un vis mărunt!

Despre mâinile şi ochii ei

Chiar dacă-n casa mea e iarnă,
n-am uitat să-ţi măsor zâmbetul
în tumultul ninsorii

tălmăcesc fiecare poveste
cu gândul c-am să prind fulgul acela
ce-ţi ştie cuvintele
şi-atunci,
încă o stare se va topi în palma mea
molatic,
cuibărindu-se în somnul
căderii în ploaie

să iubeşti mâinile unei femei
nu-i un păcat,
să le ceri să-nchine o rugă
e frumuseţe,
să i le cuprinzi
e semn că-n tine,
oricâte ierni s-ar aşterne,
vei sfârşi într-un gând umed
ca ochii ei...